In Memoriam Nichita Stănescu

ÎNSOŢIŢI DE TOŢI PRIETENII DIN KRUŠEVAĆ

Însoţiţi până la autogară de toţi prietenii noştri din Kruševać, de care nu ne puteam despărţi, ei invitându-ne, ca pe nişte rude, să revenim cât mai curând, a trebuit să plecăm la Belgrad, unde ne aşteptau ceilalţi colegi şi prieteni, în frunte cu Srba Ignjatović, pe care-l îndrăgiserăm toţi, în discreţia şi fineţea lui intelectuală, mai tăcut şi mai reflexiv, parcă ascunzându-şi sensibilitatea poetului şi judecăţile de valoare pe care le formula în singurătate.
Aveam să ajungem în potenţialele amiezii, ancorând în aurăriile falnicilor platani care vegheau terasa cafenelei Šumatovac, aşadar, în răsfăţul evantaielor de răcoare abia mişcate de arborii impunători, parcă spre a ne îmbia să ne scuturăm de moleşeala drumului în virtuţile unui vis regal.
Nichita era într-o stare tonică, de zile mari; povestea, inventa, se răsfăţa ca un adolescent, se interesa de aventurile scrisului celor de faţă, visa, iar noi îl ascultam fascinaţi, intervenind când ne iscodea cu fermecătoare şăgălnicie.
La un moment dat, a întrebat, contariat, de parcă s-ar fi rătăcit, unde este Radomir Andrić care, având de potolit nu se ştie ce încurcătură, întârzia. Adam ne-a dat asigurări că va veni şi a propus să ne mutăm în restaurant, vremea prânzului fiind prea amânată. Nichita a optat pentru cramă, unde puteam discuta liber, fără a stânjeni staful salonului de deasupra.
Într-un timp, atmosfera devenise animată, de parcă ne ştiam de-o viaţă, buna dispoziţie atingând cotele alpestre ale confesiunilor şi ale bucuriei de a ne simţi unul pe altul, în imponderabilele marilor prietenii.
Tocmai când se aprinsese un tumultuos schimb de idei, în care Adam şi Nichita aveau de reglat esenţiale probleme ale umanităţii, neam trezit că Petre nu era la masă. Nichita s-a alarmat şi a intrat într-un fel de panică, amintindu-şi că într-una din nopţile de la Timişoara, Petraxos (cum era alintat) se dădea de-a dura, peste cap, ca o roată, pe Bulevardul Mihai Viteazul, complet pustiu, de altfel, date fiind orele târzii ale isprăvii.
– Dacă i s-a întâmplat ceva rău? se întreba, îngrijorat Nichita. De ce nu ne-a spus unde se duce?
Cum toţi eram de părere că fugarul trebuie să fie prin preajmă, neavând ce să i se întâmple, discuţiile au luat un curs normal, reinstituţionându-se climatul proiectelor la care visam, nu fără o anumită rigoare, privind schimburile de traduceri, sau vizitele reciproce de informare şi documentare.
Pe neaşteptate, Nichita părea că s-a retras în sine, privindu-ne pe rând cu un surâs tainic şi învăluitor. Şi deodată s-a ridicat în picioare şi-a anunţat, impunând ascultare, că vrea să dedice fiecăruia câte o poezie. Se instaurase o linişte respectuoasă, presimţind un moment important.
Cum eu eram aşezat la masă chiar în faţa lui Nichita, m-a fixat câteva clipe, concentrat şi a început rostirea.
– Titlul! a spus el: „Anghel Dumbrăveanu“. Şi a glăsuit primul vers, iar eu încercam să-l notez, pe un afiş împăturit, pe care-l aveam aşezat pe o mapă, ţinută pe genunchi.
Nichita a observat intenţia mea şi m-a silit să renunţ, iar eu iam împlinit voia. Poezia a fost reluată de la început şi, în admiraţia unanimă, s-a risipit în eter, rămânând regretul tuturor, nemărturisit, în liniştea instaurată.
– Încă o dată, a zis Nichita, părându-i-se, probabil, că întreruperea, pentru care eram de vină, îi dereglase mirarea irealei himere. A doua oară, am fost mai abil, dată fiind şi pauza care intervenise, şi, uitândumă fix în ochii lui, tot timpul rostirii, am reuşit să „transcriu“ poezia, fără ca el să-şi dea seama.
După ce a încheiat ultimul vers, l-am întrebat, ca şi când aş fi vrut să-i dau o replică: pot să spun şi eu o poezie?
El a acceptat îndată, curios, iar eu m-am ridicat în picioare şi iam citit inspirata încântare pe care tocmai o ascultasem.
A fost o explozie de bucurie din partea lui, Nichita mi-a mulţumit pentru darul ce i-l făcusem, a spus el, nelăsând să se piardă lucrarea pe care mi-o dedicase. Apoi, mulţumindu-mi din noiu, a acceptat să continui operaţiunea, la vedere, spre satisfacţia tuturor celor prezenţi.
Cum scaunul lui Petre Stoica, de lângă mine, era gol, i-a scris, tot oral – cum s-a desfăşurat întregul ritual – un fel de invocaţie, convins, dintotdeauna, de formula repetată adesea:. „cuvintele atrag realul!“ Atragerea invocată avea să se întâmple, puţin mai târziu.
Ceremonia zămislirilor a continuat cu Adam Puslojić şi Srba Ignjatović.
Cum, mai înainte, în discuţiile animate, se propusese ideea scrierii unei cărţi a prieteniei noastre şi cum conveniserăm ca titlul pe care avea să-l poarte cartea – Belgradul în cinci prieteni – ar fi urmat geneza poeziei Radomir Andrić, dar prietenul nostru, poate din timiditate, fiind mai tânăr, ori cine ştie din ce motive neprevăzute, nu era, atunci, de faţă, Nichita a spus poezia 1,2,3,4,5.
Dar Nichita nu era mulţumit de ceea ce făcuse şi a „decretat“: „încă o dată!“. Astfel, a grăit încă o poezie pentru fiecare (între timp, revenise şi Petre Stoica). De data aceasta, poeziile aveau titluri propriuzise – cele pe care se preconiza să le cunoaştem mai întâi în ediţia bilingvă, care a apărut la editura „Ugao“ din Vršac, în anul următor, 1971, după ce Nichita Stănescu îi asigurase (la Bucureşti, asistat de fratele nostru Adam) o arhitectură, în care „miezul cărţii“, cum a formulat Nichita, în prefaţa Către două ţări de cititori, împlinea mirabila suită – Belgradul în cinci prieteni. Cartea avea să apară în 1972, la Editura Dacia din Cluj, în prezentarea grafică de Mircea Baciu şi prefaţă de Mircea Tomuş.
Astfel a plecat în lumea timpului nesfârşit această carte unică în literatura română, preţuită şi iubită, deopotrivă, şi în Ţara de Prieteni numită Serbia.