Români bănăţeni la 1820

Pentru reconstruirea în chipuri şi icoane a portului, obiceiurilor, locuinţei românilor bănăţeni din vremurile trecute, va trebui să adunăm tot ceea ce ne este dat să mai găsim prin arhivele Ţării sau prin străinătate: tablouri, gravuri etc. Este foarte puţin acest material, dat fiind că foştii dominatori ne­au ignorat cu totdinadinsul, căutând ca şi prin această ignorare să arunce asupra elementului autohton un cât mai sufocant văl: indiferenţa şi dispreţul lor faţă de un popor declarat inexistent este cauza sărăciei aşa de mari în opere de artă care să ne reproducă profilul etnic în trecut. Nu este nevoie să aducem prea multe argumente pentru a dovedi această reavoinţă; e destul să observăm că majoritatea lucrărilor vechi cari reproduc tipuri din Banat sunt executate de artişti streini care trimişi de diferite societăţi ştiinţifice, sau atraşi de farmecul necunoscutului au cutreierat ţările Orientului, trecând şi prin Banat. Acestora nu le­a scăpat din vedere pitorescul straielor bănăţene şi numai mulţumită lor putem fixa cât de cât puncte de reper în evoluţia portului, a aspectului vieţii exterioare româneşti din Banat.
Câteva din lucrările artiştilor străini referitoare la pământul românesc au fost publicate izolat1, sau adunate la un loc2; între ele găsim şi de acelea care reproduc diferite tipuri din părţile noastre. Adunându­le pe acestea la un loc vom face abia un modest început al seriei de reproduceri atât de necesare colecţiei noastre etnografice care va trebui să fie una dintre cele mai vitale secţiuni ale Muzeului Bănăţean. De aci trebuie să sărim până la anul 1790, ca să găsim iarăşi o descriere cât se poate de plastică a românilor bănăţeni, însoţită de câteva gravuri, în opera lui Griselini.
La numele artiştilor Michel Bouqet, Auguste Raffet, Th. Valerio, Auguste Lancelot, artişti cu oarecare renume, adaogăm acum unul necunoscut, dar nu mai puţin important din punct de vedere etnografic.
Este vorba de un anumit Rittmeister Pacsics, care cu admirabilă vervă ne zugrăveşte în grup români bănăţeni din 1820. Tabloul a fost păstrat în familia Zeiler din Timişoara de la care l­a cumpărat Muzeul nostru. Este pictat pe hârtie, în culori de tempera, având dimensiunile 26x35cm şi poartă inscripţia: Die Banater Walachen, Vlasii Banatski fec. Pacsics Rittm. 1820.
Pacici al nostru n­a pictat această scenă numai pentru a­şi satisface o emoţie artistică; lucrarea sa n­are caracterul de impresie, ci este ceva studiat, şi ca grupare şi ca detaliu.
De dreapta vedem trei bătrâni stând „la givan”. Ei poartă bărbi şi părul lung: pe deasupra căciula. Sunt îmbrăcaţi, peste cămaşă şi izmene, într­un capot azi necunoscut care are ceva din croiala militar­burgheză a timpului; în picioare opinci. Obielele nu sunt colorate ca azi, mai cu seamă în ţinuturile contaminate de gustul sârbesc, ci de lână albă­sură. Cel care ne întoarce spatele are peste capot o aplicare curioasă de blană, lucru iarăşi necunoscut azi. Că nu e pus la întâmplare de pictor reiese şi din îmbrăcămintea personagiului din mijloc dintre cei ce se îndepărtează spre fundul scenei.
De stânga trei femei tinere, stând şi ele de vorbă. Cea de a treia poartă pe umăr o cobiliţă cu două ciubere. Portul lor e cât se poate de interesant pentru că ne prezintă un aspect de îmbrăcăminte femeiască introdus în urma unor împrejurări istorice. Costumele acestea sunt olteneşti – iar azi nu mai există. E clar deci că avem de a face cu un grup de români aparţinând acelor familii care pe la sfârşitul veacului al XVIII s­au refugiat din Oltenia ocupată de turci, aşezându­se în diferite locuri ale Banatului şi care la 1820 îşi păstrau încă portul lor original. Originea olteneasca ne­o dovedeşte îndeosebi acoperământul capului, un fel de beretă de sub care atârnă o bucată de pânză brodată sau ţesută, având ciucuri. Mai este şi capotul femeii ce ne­ntoarce spatele care este necunoscut şi el în Banatul de dincoace de Carpaţi. Opregul are „chiţele” scurte cum azi nu se mai poartă: în locul lor avem azi sau oprege cu bandă îngustă şi chiţele lungi, sau cătrinţe ţesute, ori de catifea. Ceea ce vedem în tabloul acesta ar fi un compromis între cătrinţă şi opreg.
Iată însă că scena se animă înspre fund: conversaţia liniştită a grupurilor din faţă e acompaniată de sunetele unui cimpoi: cântecul pare a fi vesel, un cântec de joc, căci doi tineri ţinîndu­se de după cap dansează în ritmul unui „brâu” sau al unei „sârbe”. Alţi doi tineri discută poate pe socoteala femeilor din faţă, în timp ce unul din ei trage lulea, iar celălalt se razimă cu cotul stâng de umărul camaradului. Poartă pe cap căciuli şi pălării; cămaşa e strânsă la mijloc cu un chimir roşu, prea lat ca să fie brăciră de ale noastre şi care poate să fie mai degrabă un brâu oltenesc. Doi au cămăşile mai scurte, doi, iar, până la genunchi. Nu vedem „chintuşul” scurt, în schimb trei din ei poartă haină mai lungă. Şi de data aceasta croiala trebuie s­o căutăm în îmbrăcămintea oltenilor şi craşovenilor.
În fund trei bărbaţi se îndepărtează discutând.
Scena se petrece pe o pajişte prin care şerpuieşte o „vână”; de dreapta un grup de arbori stufoşi, de stânga silueta unei case acoperită cu şindrilă, în fund altă casă acoperită cu paie. Scena se încheie prin silueta unor ulmi cari se pierd în tonalitatea de seară, verzue­aurie.
Nu este o lucrare de artă.
În unele detalii desenul e primitiv. Are însă marele merit al unei grupări studiate pentru a prezenta pe românii bănăţeni sub cât mai multe aspecte. Pacici este un foarte bun observator şi aceasta o dovedeşte nu numai în reproducerea detaliilor îmbrăcămintei, în individualizarea tufişului arborilor, în amănuntele caselor ci şi în fixarea mişcărilor. Mişcările dansatorilor nu sunt falşe ci ele redau perfect de bine ritmul focos al dansului ţărănesc iar tupăitul surd pe pajiştea plină de sevă devine şi el un sunet de instrument, complectând redusa orchestră rustică.

 

din volumul Studii și articole de artă, Ioachim Miloia, ediție îngrijită de Aurel Turcuș Ed. Ecelsior Art, 2007

In Memoriam Nichita Stănescu

ÎNSOŢIŢI DE TOŢI PRIETENII DIN KRUŠEVAĆ

Însoţiţi până la autogară de toţi prietenii noştri din Kruševać, de care nu ne puteam despărţi, ei invitându-ne, ca pe nişte rude, să revenim cât mai curând, a trebuit să plecăm la Belgrad, unde ne aşteptau ceilalţi colegi şi prieteni, în frunte cu Srba Ignjatović, pe care-l îndrăgiserăm  toţi, în discreţia şi fineţea lui intelectuală, mai tăcut şi mai reflexiv, parcă ascunzându-şi sensibilitatea poetului şi judecăţile de valoare pe care le formula în singurătate.
Aveam să ajungem în potenţialele amiezii, ancorând în aurăriile falnicilor platani care vegheau terasa cafenelei Šumatovac, aşadar, în răsfăţul evantaielor de răcoare abia mişcate de arborii impunători, parcă spre a ne îmbia să ne scuturăm de moleşeala drumului în virtuţile unui vis regal.
Nichita era într-o stare tonică, de zile mari; povestea, inventa, se răsfăţa ca un adolescent, se interesa de aventurile scrisului celor de faţă, visa, iar noi îl ascultam fascinaţi, intervenind când ne iscodea cu fermecătoare şăgălnicie.
La un moment dat, a întrebat, contariat, de parcă s-ar fi rătăcit, unde este Radomir Andrić care, având de potolit nu se ştie ce încurcătură, întârzia. Adam ne-a dat asigurări că va veni şi a propus să ne mutăm în restaurant, vremea prânzului fiind prea amânată. Nichita a optat pentru cramă, unde puteam discuta liber, fără a stânjeni staful salonului de deasupra.
Într-un timp, atmosfera devenise animată, de parcă ne ştiam de-o viaţă, buna dispoziţie atingând cotele alpestre ale confesiunilor şi ale bucuriei de a ne simţi unul pe altul, în imponderabilele marilor prietenii.
Tocmai când se aprinsese un tumultuos schimb de idei, în care Adam şi Nichita aveau de reglat esenţiale probleme ale umanităţii, ne­am trezit că Petre nu era la masă. Nichita s-a alarmat şi a intrat într-un fel de panică, amintindu-şi că într-una din nopţile de la Timişoara, Petraxos (cum era alintat) se dădea de-a dura, peste cap, ca o roată, pe Bulevardul Mihai Viteazul, complet pustiu, de altfel, date fiind orele târzii ale isprăvii.
– Dacă i s-a întâmplat ceva rău? se întreba, îngrijorat Nichita. De ce nu ne-a spus unde se duce?
Cum toţi eram de părere că fugarul trebuie să fie prin preajmă, neavând ce să i se întâmple, discuţiile au luat un curs normal, reinstituţionându-se climatul proiectelor la care visam, nu fără o anumită rigoare, privind schimburile de traduceri, sau vizitele reciproce de informare şi documentare.
Pe neaşteptate, Nichita părea că s-a retras în sine, privindu-ne pe rând cu un surâs tainic şi învăluitor. Şi deodată s-a ridicat în picioare şi-a anunţat, impunând ascultare, că vrea să dedice fiecăruia câte o poezie. Se instaurase o linişte respectuoasă, presimţind un moment important.
Cum eu eram aşezat la masă chiar în faţa lui Nichita, m-a fixat câteva clipe, concentrat şi a început rostirea.
– Titlul! a spus el: „Anghel Dumbrăveanu“. Şi a glăsuit primul vers, iar eu încercam să-l notez, pe un afiş împăturit, pe care-l aveam aşezat pe o mapă, ţinută pe genunchi.
Nichita a observat intenţia mea şi m-a silit să renunţ, iar eu i­am împlinit voia. Poezia a fost reluată de la început şi, în admiraţia unanimă, s-a risipit în eter, rămânând regretul tuturor, nemărturisit, în liniştea instaurată.
– Încă o dată, a zis Nichita, părându-i-se, probabil, că întreruperea, pentru care eram de vină, îi dereglase mirarea irealei himere. A doua oară, am fost mai abil, dată fiind şi pauza care intervenise, şi, uitându­mă fix în ochii lui, tot timpul rostirii, am reuşit să „transcriu“ poezia, fără ca el să-şi dea seama.
După ce a încheiat ultimul vers, l-am întrebat, ca şi când aş fi vrut să-i dau o replică: pot să spun şi eu o poezie?
El a acceptat îndată, curios, iar eu m-am ridicat în picioare şi i­am citit inspirata încântare pe care tocmai o ascultasem.
A fost o explozie de bucurie din partea lui, Nichita mi-a mulţumit pentru darul ce i-l făcusem, a spus el, nelăsând să se piardă lucrarea pe care mi-o dedicase. Apoi, mulţumindu-mi din noiu, a acceptat să continui operaţiunea, la vedere, spre satisfacţia tuturor celor prezenţi.
Cum scaunul lui Petre Stoica, de lângă mine, era gol, i-a scris, tot oral – cum s-a  desfăşurat întregul ritual – un fel de invocaţie, convins, dintotdeauna, de formula repetată adesea:. „cuvintele atrag realul!“ Atragerea invocată avea să se întâmple, puţin mai târziu.
Ceremonia zămislirilor a continuat cu Adam Puslojić şi Srba Ignjatović.
Cum, mai înainte, în discuţiile animate, se propusese ideea scrierii unei cărţi a prieteniei noastre şi cum conveniserăm ca titlul pe care avea să-l poarte cartea – Belgradul în cinci prieteni – ar fi urmat geneza poeziei Radomir Andrić, dar prietenul nostru, poate din timiditate, fiind mai tânăr, ori cine ştie din ce motive neprevăzute, nu era, atunci, de faţă, Nichita a spus poezia 1,2,3,4,5.
Dar Nichita nu era mulţumit de ceea ce făcuse şi a „decretat“: „încă o dată!“. Astfel, a grăit încă o poezie pentru fiecare (între timp, revenise şi Petre Stoica). De data aceasta, poeziile aveau titluri propriu­zise – cele pe care se preconiza să le cunoaştem mai întâi în ediţia bilingvă, care a apărut la editura „Ugao“ din Vršac, în anul următor, 1971, după ce Nichita Stănescu îi asigurase (la Bucureşti, asistat de fratele nostru Adam) o arhitectură, în care „miezul cărţii“, cum a formulat Nichita, în prefaţa Către două ţări de cititori, împlinea mirabila suită – Belgradul  în cinci prieteni. Cartea avea să apară în 1972, la Editura Dacia din Cluj, în prezentarea grafică de Mircea Baciu şi prefaţă de Mircea Tomuş.
Astfel a plecat în lumea timpului nesfârşit această carte unică în literatura română, preţuită şi iubită, deopotrivă, şi în Ţara de Prieteni numită Serbia.

Din volumul Fenomenul Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art,2003

A fost Pascal îndrăgostit? / III /

Există, chiar si în Cugetări, destule fraze care aparţin unui om care a cunoscut el însuşi dragostea. Nu susţin că, atunci când scria Cugetările, Pascal mai era încă îndrăgostit. Ar fi absurd. În vremea când scria Cugetările, Pascal nu avea decât o pasiune, aceea pentru Dumnezeu. Şi, poate, şi duşmănia faţă de iezuiţi; înclin să fiu de partea acelora care cred că această carte a Cu­getărilor este scrisă mai cu seamă contra iezuiţilor. Dar, la Pascal, această duşmănie nu este decât un reflex al credinţei sale. Susţin însă că destule fraze, în Cugetări, sunt ale unui om care a iubit, chiar dacă el pare să nu-şi mai amintească de asta. Voi încercă să le reiau, – o parte din ele, căci secretul de a plictisi este de a spune totul.

„Cel care iubeşte pe cineva pentru frumuseţea lui, pe el îl iubeşte? Nu, pentru că vărsatul, care poate răpi orişicui fru­museţea, îl va face să nu-l mai iubească. Şi dacă sunt iubit pen­tru puterea mea de judecată, pentru memoria mea, înseamnă că eu sunt iubit? Nu; fiindcă eu aş putea pierde aceste calităţi fără ca eu să pier. Unde se află dar acest EU…?”

Acest pasaj, în sine, nu ar putea dovedi că Pascal a fost îndrăgostit, dar dacă îi alăturăm altele, suntem tentaţi să cre­dem asta. La un bărbat care n-a fost îndrăgostit sau care n-a trăit intens acest sentiment, nu vom întâlni niciodată o analiză a dragostei sau un exemplu scos din trăirea acestei pasiuni. Nu există (lucru stupefiant, dealtfel) nici măcar un rând despre dragoste în Tratatul despre pasiuni al lui Descartes.

„Inima are o orânduială a sa, spiritul o are pe a sa, conţi­nută în principii şi demonstraţii. Nu dovedeşti că trebuie să fii iubit făcând o expunere sistematică a cauzelor dragostei, asta ar fi ridicol.”

Sună cam prea personal. Sau eu nu am intuiţie psihologică de un sfanţ (ceea ce, în fond, e perfect posibil) sau pasajul ci­tat înainte aparţine unui bărbat care, dotat din plin cu „spirit matematic”, a plănuit, fiind îndrăgostit, să dovedească altcuiva că trebuie să fie iubit şi să expună ordinea motivelor acestui lucru; care, apoi, nefiind un om mărginit, a înălţat din umeri şi a spus: „asta ar fi ridicol”.

Şi acum, vom întâlni exact teoria opusă celei din fragmen­tul precedent: „Când cuvântarea cuiva descrie o pasiune sau un efect al ei, găseşti în tine însuţi justeţea celor auzite, pe care nu o cunoşteai altfel, astfel că eşti înclinat să arăţi iubire celui care te face să o descoperi; căci el nu ne-a făcut o dovadă a meritului său, ci al meritului nostru; şi astfel această binefacere ni-l face plăcut; pe deasupra, această asemănare între capacită­ţile voastre de înţelegere îţi împinge inima să-i arăţi iubire.”

E greu să nu bănuieşti aici un ecou: amintirea conversa­ţiilor pe care un bărbat care a iubit le-a avut cu femeia iubită. Pascal i-a descris în chip aluziv pasiunea lui, sau vreun efect al pasiunii, şi i s-a părut că ea înţelege totul şi că e pe punctul de a-i iubi.

Din loc în loc, cum a remarcat atât de judicios dl. Brunschvicg[1], Cugetările par să fie o replică directă la pasaje din Discurs… De exemplu, Pascal spune în Discurs…: „Omul sin­gur este un lucru neîncheiat; e nevoie ca el să găsească un altul spre a fi fericit… Noi ne hrănim mereu din amorul-propriu care ne face să ne vedem ca şi cum am putea umple mai multe locuri în afara noastră; asta e cauza pentru care ne place să fim iubiţi.” Tot el spune în Cugetări: „Adevărata şi singura vir­tute este deci de a te urî, căci eşti demn de ură prin poftele tale nesăţioase; şi de a căuta o fiinţă demnă de iubit spre a o iubi. Dar, neputând iubi ceea ce este în afara noastră, trebuie să iubim o fiinţă care să fie în noi şi să fie în afara noastră… Or numai Fiinţa supremă este astfel.” Dacă alăturăm cele două pasaje, raţionamentul este complet, şi de asemenea, istoria unui suflet ne apare în toată desfăşurarea ei. Dacă Pascal ar fi vorbit la persoana întâi, ca un romantic, el ar fi spus totul în felul ur­mător: „Am crezut în dragoste; am cedat forţei acestei iluzii foarte fireşti, am urmat porunca amorului-propriu care ne con­vinge că putem umple unul sau mai multe locuri în afara noas­tră şi care ne împinge să acceptăm cu bucurie a fi iubiţi; dar acest glas nu e altul decât al concupiscenţei, este libido sentiendi[2]; este o patimă şi o rătăcire; căci nu putem cu adevărat iubi ceea ce se află în afara noastră. Am priceput asta. Dar ce ne rămâne atunci? Dragostea de sine? Dar şinele este demn de dispreţuit. Poate că singura şi adevărata virtute este de a te dispreţui pe sine. Ce ne rămâne dar? Să iubeşti în sinea ta dar nu pe tine însuţi; adică pe cineva care se află în noi dar nu sălăşluieşte în noi. Ce anume ? Fiinţa supremă. M-am rezumat să iubesc doar pe ea.” Puse cap la cap, cele două pasaje disparate dau împreună acest înţeles. Fragmentul din Cugetări pe care l-am citat mai sus nu exprimă oare, în realitate, părerea unui om care a renunţat la dragoste, deci care a simţit-o intens, până în clipa în care a fost rănit de ea, definitiv?

Încerc, bineînţeles, să-mi rezist mie însumi şi să nu cedez la ceea ce eu numesc influenţa opiniei proprii asupra mea; dar, în fine, pasajul următor din Cugetări, chiar dacă ar putea fi foarte bine numai părerea unui om care se gândeşte la părinţi şi prieteni, nu pare el şi mai mult? adică părerea celui care a iubit, care mai iubeşte poate, care nu doreşte să fie iubit, voind să nu iubească decât pe Dumnezeu, şi care, în momentul în care respinge dragostea, arată că a fost sub stăpânirea ei şi că a eva­dat cu energie de sub această tiranică dominaţie? Pasajul, îm­bibat de un lirism înălţător, este aşa de frumos dealtfel, încât l-aş fi citat pentru plăcerea pură de a vi-l aduce în faţa ochilor, chiar dacă nu s-ar fi legat deloc de cele discutate mai sus: „Ar fi nedrept ca să se ataşeze de mine cineva, chiar dacă ar face-o cu plăcere şi de bunăvoie. I-aş înşela pe cei în care aş face să se nască dorinţa; căci eu nu pot fi un rost pentru nimeni şi nu am cum să mulţumesc pe cineva. Nu sunt eu pregătit să mor? Astfel, obiectul ataşamentului lor va muri, deci. După cum aş fi vinovat de a face pe cineva să creadă ceva neadevă­rat, chiar dacă aş cheltui pentru convingerea lui multă blândeţe şi dacă el ar crede-o cu plăcere, iar asta mi-ar face şi mie plăcere; sunt vinovat în aceeaşi măsură dacă iubesc sau dacă atrag pe oameni să se ataşeze de mine. Se cuvine să previn pe acei care ar fi gata să accepte minciuna că ei nu trebuie s-o creadă, indiferent ce avantaj mi-ar reveni de aici, şi, la fel, că ei nu trebuie să se ataşeze de mine; căci ei trebuie să-şi pe­treacă viaţa şi să-şi dea silinţa ca să placă Domnului sau ca să-l caute.” Abélard[3], pustnicit la Saint-Denis, şi scriind Héloisei spre a o face să se depărteze de el, vorbea el oare altfel? Cu siguranţă că nu. Aşa că mi-e greu să văd în acest pasaj pă­rerile unui om care nu ar fi cunoscut decât prietenia, deşi, re­cunosc, ar fi posibil şi asta.

Mult mai puţin probant pentru teza mea, dar trebuincios comentariului nostru, ca o notă pe marginea pasajelor prece­dente, este fragmentul următor:

„Este fals că am fi demni de iubirea altora; este nedrept să dorim asta. Dacă ne naştem raţionali şi indiferenţi şi cunos­cători de sine şi de alţii, nu vom putea renunţa la această în­clinare firească doar fiindcă voim asta. Noi ne naştem cu ea; ne naştem deci nedrepţi; căci totul se învârte în jurul persoa­nei noastre. Asta e împotriva oricărei ordini: ar trebui să tin­dem către general; iar aplecarea spre sine este începutul tuturor dezordinilor, în război, în viaţa publică, în economie, în tru­pul fiecărui om. Voinţa este deci depravată de felul ei. Ne naş­tem dar nedrepţi şi depravaţi.”

Şi, în fine, următorul pasaj nu vi se pare că are aerul unei mărturisiri? „Nu mai iubeşte fiinţa pe care-o iubea acum zece ani. Cred şi eu: ea nu mai este aceeaşi şi nici el. El era tânăr şi ea la fel, ea este cu totul alta. Poate că ar mai iubi-o încă, aşa cum era ea atunci.” Anticipând cele ce urmează, asta nu s-ar aplica deloc domnişoarei de Roannez. Dar alteia…?

Vedem astfel că, scoţând în evidenţă pasajele cele mai sem­nificative din Cugetări legate de ceea ce ne preocupă şi lăsând deoparte multe altele, rămâi cu impresia că Pascal este un băr­bat care a iubit şi care şi-a făcut o vină din asta, ceea ce dove­deşte în fond că el a iubit cu pasiune şi că în subconştientul său dăinuia amintirea acestei pasiuni.

IV

Această femeie pe care Pascal a iubit-o sau una dintre fe­meile pe care Pascal le-a iubit – a fost oare domnişoara de Roannez? Nimic, absolut nimic, nu o dovedeşte. Este însă po­sibil, perfect posibil.

Domnişoara de Roannez[4] se născuse la 16 aprilie 1633. Ea avea optsprezece ani. Pascal, care avea 28 de ani, fiind prieten cu tânărul duce de Roannez, trăia o viaţă mondenă şi frecventa asiduu Hôtel de Roannez[5]. A văzut-o Pascal în Hôtel de Roan­nez? Domnul Gazier răspunde hotărât: „Câtuşi de puţin.” Pascal a locuit el însuşi o vreme în această locuinţă a familiei Roannez. Totuşi nimic nu ne sugerează că ar fi cunoscut-o în­deaproape pe domnişoara de Roannez. Putem numai presupune că a cunoscut-o. Căci asta e verosimil, iar scrisorile pe care el i le-a trimis mai târziu nu şi-ar avea explicaţie dacă nu o cu­noştea mai dinainte. Dar singurul lucru cert este că Pascal a cunoscut-o şi nimic mai mult. În ceea ce priveşte intenţia pe care ar fi avut-o Pascal în acea epocă, „de a-şi asuma răspun­deri şi de a se căsători”, asta nu ne indică automat că el ar fi fost îndrăgostit, nici de domnişoara de Roannez, nici de alt­cineva.

În ceea ce o priveşte pe domnişoara de Roannez, se ştie că „deoarece avea de gând să se căsătorească, mai mulţi puseseră ochii pe ea; dar cum ea nu putea fi o partidă avantajoasă, cei care ar fi vrut s-o ia de nevastă nu erau nobili de rang înalt. Dintre cei care s-au apropiat de ea era un singur om de calitate.”

Trebuie să ne fi pierdut sentimentul realităţii ca să ni-l închipuim pe Pascal, îndrăgostit de domnişoara de Roannez, făcându-şi planul de a se căsători cu ea. Nimeni, în acel secol al XVII-lea, nu l-ar fi numit pe burghezul Pascal „om de ca­litate” şi, oricât de neînstărită va fi fost domnişoara de Roannez, între fiica unui duce şi Blaise Pascal se căsca o prăpastie iar ideea pusă pe seama lui Pascal de „a şi-o apropia” pe domnişoara de Roannez spre a se căsători cu ea mă face să râd. „Omul de calitate” de care vorbeşte doamna Marguerite Périer[6] este probabil marchizul d’Alluyre, a cărui cerere în căsătorie domnişoara de Roannez a respins-o în august 1656.

În legătură cu această perioadă care merge de la 1650 până prin 1656, ştim câte ceva asupra relaţiilor dintre Pascal şi ducele de Roannez. Dar despre relaţiile dintre Pascal şi domnişoara de Roannez nu ştim absolut nimic cert. Putem fi siguri că nu i-a trecut prin gând să se căsătorească cu ea. O dragostea însoţită de speranţe – iată ceva imposibil. O dragoste fără speranţă – iată ceva perfect posibil.

---

[1] Léon Brunschwicg este autorul unei ediţii de referinţă a Cugetărilor (1877) şi, împreună cu E. Boutroux şi Felix Gazier, al monumentalei ediţii de Opere pascaliene (14 vol., 1904—1914). În monografia Pascal (1932), L. Brunschwicg face observaţia preţioasă că epoca în care a trăit marele gânditor se caracteriza ea însăşi prin interferarea a trei clase de valori, exprimate prin ştiinţa pozitivă, rafinamentul monden şi experienţa religioasă profundă şi că Pascal a dus până la capăt orienta­rea specifică fiecăreia din aceste familii de valori.

[2] Pofta simţurilor (lat.).

[3] Abélard, teolog şi filozof scolastic francez (1079—1142), cele­bru prin iubirea sa, nefericită, pentru Héloise.

[4] Charlotte era sora mai mică a ducelui de Roannez. În 1656, mergând în pelerinaj la Port-Royal, ea a fost impresionată puternic de miracolul Sfântului Spin (vindecarea subită, la mănăstire, de o boală de ochi, a nepoatei lui Pascal, Marguerite Périer). Avea 23 de ani şi până atunci aparţinuse cu totul lumii laice. Trăind, de acum încolo, dorinţa de a se dedica vieţii monahale, ea va oscila o vreme, deşi Pascal, prin scrisori şi monseniorul Singlin, confesorul mănăstirii Port-Royal, îşi exercitau asupra ei capacitatea de convingere. Întorcându-se din Poitou, unde fratele ei o trimisese în speranţa că va reveni asupra hotărârii ei, Char­lotte îl revede pe Pascal, şi, apoi, cu toată opoziţia mamei sale, se re­trage la Port-Royal. Cât timp a trăit Pascal, ea a rezistat cu tenacitate încercărilor familiei de a o readuce acasă. După ce, totuşi, iezuiţii o smulg din mănăstirea Port-Royal, ea îşi continuă acasă acelaşi mod de viaţă, de asceză totală.

[5] Hôtel, cu sensul de casă boierească, palat; va apărea în mai multe locuri pe parcursul volumului.

[6] Marguerite Périer este fiica surorii mai vârstnice a lui Pascal, Gilberte Périer (1620—1685). Viaţa domnului Pascal, scrisă de doamna Périer, sora sa, soţia domnului Périer, consilier la Curtea de Conturi din Clermont este sursa principală pentru luminarea biografiei concrete a marelui gânditor. Marguerite Périer este, la rândul ei, autoarea unui Memoriu asupra vieţii domnului Pascal, document preţios mai ales pentru cunoaşterea momentelor convertirii lui Pascal.

Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Emil Faguet, traducere şi node  de Bogdan Bădulescu, apărută la Editura Excelsior Art. 1991.

Poezie şi profunzime

Blogul EDITURII EXCELSIOR ART

Poezia lui Nichita Stănescu a şocat de la început prin deconstrucţia limbajului poetic tradiţional şi introducerea unui discurs ce ignoră cu dezinvoltură logica obişnuită. Cititorul era deconcertat deoarece, în ciuda imaginilor de o truculentă concreteţe, poezia aceasta îi dădea senzaţia unor abstracţiuni inaccesibile raţional. Avizat la normele „poeziei leneşe”, cum ar spune Ion Barbu, el se vede dintr-odată vulnerat de insolitul metaforelor, absurdele metamorfoze ce se produc într-un spectacol halucinant, montat cu un neobişnuit gust al straniului şi echivocului. Să fie totul doar manifestarea înclinaţiilor ludice stănesciene sau, dincolo de frivolităţile jocului, se ascunde altceva? Fără îndoială că, asemenea oricărui mare poet, Nichita Stănescu nu eludează problemele grave ale existenţei umane, numai că ceea ce-l singularizează printre contemporani este modul său propriu de a le aborda, iar acest mod se naşte dintr-o înţelegere profund originală a rosturilor poeziei.

De la Nichita ne-au rămas, pe lângă eseuri, medalioane etc., numeroase interviuri…

Vezi articolul original 3.083 de cuvinte mai mult

Cea mai veche civilizaţie

Oricât s-ar strădui comparatismul să descopere lumi paralele, civilizaţia orientală stă la baza celei europene. Varianta, mult mai veche, a descrierii potopului biblic este scrisă cu litere cuneiforme. Chiar dacă Egiptul, Iranul, Imperiul Otoman s-au afirmat spectaculos pe scena istoriei, Mesopotamia rămâne cheia de boltă a unei civilizaţii mult mai vechi. Până la arabizarea Iraqului, au fost şapte milenii nemusulmane. Arheologii francezi au dezgropat Ninive, înainte de Primul Război Mondial, tăbliţele lui Assurbanipal, depozitate în palatele lui Senacherib. Însă convoiul francez a fost aruncat în Tigru, cu tot cu antichităţi, aşa că la Louvru au venit mai puţine vestigii decât la Londra. Oricum, în Europa au existat specialişti mai importanţi decât cei de la faţa locului. În Anglia s-a descifrat versiunea babiloniană a potopului ante-biblic, în Epopeea lui Ghilgameş, recent apărută şi la noi. (Stratul gros de mâl din zonă atestă o inundaţie imensă).   Apar, în Mesopotamia, săpători clandestini. Oraşul sacru Nippur a fost explorat de o misiune americană, incapabilă să recunoască şi să degajeze construcţiile de cărămidă crudă. Miile de tăbliţe sumeriene au fost aduse la lumină într-o manieră brutală. După 1918, ţările nou înfiinţate, n-aveau arheologi, aşa că prada se împarte între francezii din Siria, Iranul lui Pahlevi Ariamehr şi Iraq-ul englez, repede asocat cu americanii. Printr-o rigoare excepţională se remarcă  săpăturile germane de la Uruk. După al doilea război mondial se redactează revista “Summer” în Iraq, ţară care a deschis şantiere noi, fără “tutelă”, gestionându-şi singură comorile istorice, chiar ne-arabe. Noile războaie au pus însă capăt eventualelor descoperiri noi, în cel mai bogat sit al omenirii. Statul mesopotam a fost solidar cu o dezvoltare intelectuală dintre cele mai profunde, care introduce în artă realismul şi o formă de umanism care îi interesează ciudat de puţin pe comparativiştii europeni. Când matematicile greceşti abia iau naştere, cele din Mesopotamia cunosc o reînnoire. Astronomie, table ale înmulţirii, algebră, primul alfabet apar aici; pe baza scrierii cuneiforme,  cu 30 de semne, fenicienii n-au inventat alfabetul, ci au preluat o scriere proto-sinaică. Chiar şi Alexandru Macedon… moare la Babylon. Mai bine decât oriunde altundeva, antichitatea orientală ilustrează o suită de etape decisive pentru întreaga istorie a umanităţii. Şi ciudat de laică această civilizaţie: uluitoarea absenţă a locurilor de cult, absenţa imaginilor divine fac îndoielnică existenţa unei divinităţi. Interesant este faptul că primele irigaţii din lume au fost folosite în Mesopotamia; însă sarea din apa fluviilor a determinat şi deşertificarea zonei. Şapte milenii de civilizaţii reprezintă zigguratele, restaurate parţial la Ur, Babylon, Samarra, tăbliţele cu poeme despre ruinele Ur, Epopeea Ghilgameş. Europenii au o singură superioritate culturală în faţa Orientului Mijlociu: inventarea tiparului, galaxia Gutemberg surclasând cu patru sute de ani lumea arabă.

Lucian Bureriu

SENTIMENTELE, Ion Arieşanu

Prietenia – un destin

În preajma Crăciunului, în urmă cu mai mulţi ani, un bun prieten de‑al meu, care astăzi nu mai este, îmi scria, într‑o felicitare de sărbători, că prietenia noastră ţine de un destin. Că ea nu‑i este sortită oricărui om de pe pământ şi oricând… Aşa este, o spun acum şi am spus‑o şi în clipa primirii rândurilor prietenului meu, care azi nu mai este. Cu menţiunea că prietenia ţine, în adevăr, de un destin, dar că ea trebuie alimentată şi păzită prin vreme şi că singura ei hrană de preţ este sentimentul nestins. Ceva mai târziu, mai descopeream însă încă un argument al supravieţuirii unei prietenii. Pe care nu am mai avut răgazul să i‑l mai aduc la cunoştinţă celui ce nu mai era lângă mine. Argumentul că, dintre cei doi, care formează o prietenie, măcar unul trebuie să‑l caute tot timpul pe celălalt, în toate perioadele vieţii. Măcar unul, din doi, trebuie să ţină trează mereu afecţiunea pentru celălalt. Pentru ca prietenia să existe şi să dureze. Or cine este, de regulă, cel care caută să ţină trează legătura aceasta inefabilă, pentru ca ea să nu se frângă? Cel mai slab. Cel care are mereu nevoie de încurajarea celuilalt. Cel care se simte întotdeauna cel mai singur. Şi, azi, trebuie s‑o afirm, chiar dacă mă doare această constatare, că, de‑a lungul timpului, cel slab, cel care avea mereu nevoie de încurajarea celuilalt, cel cu adevărat singur, am fost mereu tot numai eu. Nu se petrecea nimic important, în viaţa mea profesională şi intimă, ca să nu am nevoie de încurajarea prietenului şi să nu‑l caut. Să nu‑l provoc. Să nu‑l chem lângă mine. Fie că el se găsea lângă mine. Fie că era plecat într‑un oraş străin. Nu luam nici o hotărâre capitală, fără să nu i‑o fac mai înainte cunoscută lui. Nu întindeam un singur pas, decisiv pentru mine, fără ca el să nu o ştie. Şi acesta însemna căutarea lui, alterata lui, menţinerea mereu trează a prieteniei mele cu el… Da, există, e adevărat, un destin, în fiecare prietenie adevărată, o repet mereu şi azi, însă, cu amendamentul că unul din cei doi e nevoit să ducă mereu amiciţia mai departe spre păstrarea sentimentului tânăr, de început, al acestei prietenii. Care nu trebuie lăsată să lâncezească. Altfel, totul se destramă…
De‑a lungul întregii mele vieţi, al cărei actor am fost eu însumi, dar au fost şi o seamă dintre prietenii şi cunoscuţii mei, am fost nevoit de fiecare dată ca tot numai eu să fiu acela care să cuceresc prietenia şi prietenii, să alerg tot eu în întâmpinarea lor, să mă străduiesc să păstrez, tot eu, legăturile pure, de început, ale sentimentelor alese, cândva, de amândoi. Nu că m‑aş plânge, azi, de faptul că tot eu eram acela, de fiecare dată, care scriam unor prieteni de departe, chiar când răspunsul lor întârzia să vină. Nu că mi‑ar părea astăzi rău că tot eu eram care mă îmbarcam în tren sau în maşină, spre a‑i căuta pe amicii plecaţi în oraşele străine, deoarece ei nu veneau spre mine niciodată, căci nu „aveau timp”. Nu de acest lucru sufăr şi mă plâng acum. Ci sufăr de faptul că am rămas neschimbat, din tinereţe şi până azi. Că am rămas tot eu cel slab, tot eu cel singur, tot eu cel care ARE PRIMUL NEVOIE DE CELĂLALT… Fireşte, în momentul în care le scriam, în clipa în care îi căutam, prietenia lor se trezea brusc din amorţire. Iar ei erau fericiţi de întâlnirea cu mine. Şi mă primeau cu braţele deschise. Mă ascultau. Fremătau de bucuria mea. Se întristau de tristeţea mea. Dar toate acestea durau doar atât cât durau zilele întâlnirii noastre. Deoarece, apoi, revenea peste ei repede delăsarea, monotonia, uitarea. Şi ei iarăşi nu mai existau, pentru mine, o lungă vreme. Cuprinşi de tăcerea grea. Şi de împietrirea sentimentelor ce ne legaseră cândva…
Acestea au fost configuraţiile prieteniilor mele. Lor am fost nevoit mereu doar eu să mă ofer. Şi să le trezesc la viaţă. Pentru ca ele să existe. Am fost nevoit să afirm mereu, cu tărie, că doar eu am nevoie de ele. Pentru ca ele să mă aleagă… Azi, ştiu îndeajuns de bine că prietenia, ca să trăiască, ca să reziste, ei nu‑i ajunge doar bunăvoinţa continuă a unuia singur. Deoarece ea este ca un pământ fecund, pe care se cere să‑l semeni continuu în doi. Poate că prietenia, între sentimentele omeneşti, este mai firavă ca floarea unei clipe, dar, păstrată cu o ardoare vie de cei care au ales‑o, ea poate deveni bucuria lor sufletească deplină. Un gen de pact între două spirite. Pact al inteligenţei. Pact al armoniei, într‑o lume atât de imperfectă şi de neuniformă.

Fericire şi teamă

Mi‑e dor uneori de ceasurile pline ale scrisului din tinereţe. De acele febre ale inimii, când porneam la scrierea unei cărţi. Nu mi‑am ştiut stabili nici o dată un loc anume, un birou sau o masă anume, pentru a începe acest act al naşterii unei lucrări. M‑am pus doar la scris, oriunde s‑a putut. Oriunde m‑a cuprins chemarea pentru a începe tainicul edificiu al cărţii. Şi, curios lucru, oriunde s‑a petrecut aceasta, fie că eram în orăşelul meu natal, în casa bunicilor după mamă, la o măsuţă brută de lemn nejiluit, sub o fereastră cât palma, unde am scris, în şase săptămâni, una dintre cele mai dragi cărţi ale mele, fie că mă găseam în apartamentul părinţilor mei, de pe Torontalului, scriind pe o dormeză şi rezemat de o pernă, având un carton pe genunchi, fie că eram în casa de la ţară, pe „Insula” de sub Cheile Gilortului şi ale Olteţului, într‑o cămăruţă albă şi joasă, ca o încăpere pentru păpuşi, sub un ochi de fereastră veşnic luminat de soare, sau, la începuturile scrisului, fie că locuiam în camera cu chirie a unor nemţi, de pe Ulpia Traiana … la fereastra umbrită de doi brazi enormi, pe oriunde, deci, s‑a întâmplat să mă cuprindă plăcerea aceasta secretă a scrisului, compunerea şi ducerea la bun sfârşit a unei cărţi, am simţit că încep acest lucru iluminat fiind, parcă, interior, de ciudata chemare a unei bucurii nespuse. Bucuria că puteam înfăptui şi eu, de unul singur, ceva deosebit în lumea aceasta, ceva care făcea parte chiar din împlinirea fiinţei mele, care mă urmărise încă din anii tineri şi fermecători ai visării cu ochii deschişi.
Se petrecea ceva straniu, întotdeauna, cu acest eveniment al scrierii solitare. Ceva ce mi se părea că îmi dădea chiar raţiunea existenţei mele pe mai departe în lume. Ca şi cum, fără ducerea la capăt a acelei cărţi, indiferent care, eu n‑aş mai fi avut rost să mai trăiesc. Sau dacă, totuşi, aş mai fi trăit mai departe, aceasta ar fi fost aproape degeaba. Întregul meu sens în lume, rostul secret al însăşi fiinţei mele cugetătoare era legat intim de ducerea la bun sfârşit a scrierii cărţii. De şansa ei de‑a fi în lume. Cred că, apuncându‑mă, de fiecare dată, de o carte, am avut, tot de fiecare dată, cu adevărat, şi un sentiment al fericirii. Ca într‑o atotputernică şi continuă iubire fără de sfârşit. Deşi, cu fiecare carte, se mai întâmpla totuşi ceva. Îmi dădeam seama că, instantaneu, sentimentul acela uriaş al fericirii mele se împletea, totuşi, ajuns o dată la capătul muncii mele, se împletea cu o îndoială şi cu o teamă tulbure. Care îmi aduceau apoi o neîncredere ce îmi paraliza inima. Important era însă un fapt. Că, nici teama, nici neîncrederea nu reuşeau să mă determine să nu‑mi continui munca. Şi să nu reîncep, din nou şi din nou, o altă scriere.
Chiar şi azi, după o viaţă de muncă pe pagină, după atâtea şanse, pe care mi le‑a oferit sau mi le‑a răpit scrisul, continui să cred că, indiferent de valoarea sau prestigiul unei lucrări, cel care creează se încarcă de fierberea unor sentimente, pe cât de tulburătoare, de fericire, pe atât de neliniştitoare şi pline de teamă. Şi că, numai înaintând cu ele împreună, până la capătul neştiut al cărţii, poate el, creatorul, evalua şi poate avea încredere (o încredere fisurată de îndoială) că şi‑a făcut datoria faţă de sine şi faţă de scrierea lui. Altfel, nici nu se poate. Deoarece, acest fapt creator, acest neînsemnat proces demiurgic, privit la scara universalului, acest salt al artistului, de la nimic la ceva coerent, de la un gol, la o construcţie de imagini, de gândire şi idei, trebuie, firesc, să fie urmat, ca în actul iubirii, de deziluzie, îndoială şi teamă. Cine şi când, pe lume, poate începe ceva, în acest teritoriu controversat al artei, fără ca, la începutul sfârşitului, să nu simtă, pe lângă o fericire indescriptibilă şi teama şi îndoiala amară? Dacă până şi noi, făpturi atât de neînsemnate, resimţim aceasta, cum le va fi simţit Dumnezeu, în clipa luminată în care ne‑a creat pe noi, şi în clipa întunecată în care şi‑a văzut creaţia lui terfelită de păcat? Păcatul cunoaşterii, evident, nu altul!

Ureche muzicală bună

În vremea războiului, mama venea la mine aproape săptămânal, în oraşul moţesc, în Turda, unde urmam liceul „Regele Ferdinand”, de‑mi aducea ceva de‑ale gurii. Toamna şi iarna, până în vacanţa mare de vară, cu treburi de marfă, care nu opreau la hălţi, ascunsă, clandestin, în ghereta frânarului sau în cursele scurte, împovărate de călători, între Teiuş‑Războieni‑Câmpia Turzii, mama, altfel, o femeie deosebit de fragilă, încă de pe atunci, la cei 30‑35 de ani ai săi, venea la mine, cu ce putea aduce şi ea din alimentele familiei. Chipul ei gingaş, la acea vreme, mă încânta nespus, când îl zăream apărând la intrarea liceului. Ne retrăgeam pe un culoar tăcut şi ea îmi povestea ce mai e pe acasă. Apoi îmi dădea puţina hrană adusă de ea. Mă îmbrăţişa lăcrimând, de fiecare dată, căci aşa era ea, o făptură simţitoare şi o sentimentală, ca bunica, şi, grăbită, pleca din nou la gară, să prindă un tren de marfă sau o cursă, care s‑o ducă înapoi spre casă, unde ajungea numai după miezul nopţii. Îi urmăream silueta subţiratică, printre stâlpii de beton şi grilajul de fier ale gardului liceului, până mi se împăienjenea privirea. Şi nu o slăbeam din ochi, până ea nu întorcea, măcar o dată, capul înapoi spre mine… Mama ţinuse cu dinţii ca eu să fac şcoală. Să urmez un liceu bun. În plin război. Nu se dăduse îndărăt de la nici un sacrificiu, pentru acest vis al ei, de‑a mă da la învăţătură. Şi aceasta, poate, fiindcă şi ea stăruise să urmeze un gimnaziu, în tinereţile ei, după primul război mondial, dar, în casa, săracă, plină de copii, a bunicilor, unde ea fusese fata cea mai mare, şi cea mai năpăstuită, nu fusese cu putinţă să‑şi împlinească această dorinţă. Şi‑atunci, stăruise ca măcar eu să‑i duc mai departe visul, demult pierdut… Numai că, în plin război şi imediat după putinţa de a urma un liceu şi de‑a fi primit în internatul şcolii se lega de aducerea, de către fiecare elev, a tainului de alimente. Fără de care elevul nu primea cele trei mese, la cantina şcolii, nici patul de dormit în dormitorul comun al internatului. Mai cu rugăminţi, mai cu lacrimi, mama îl înduplecase pe director, în prima toamnă de după război, să mă primească şi pe mine internist. Fără a‑i aduce alimente. Motivând că eram elev eminent şi sărac. Dar, cu mine, s‑ar fi creat pe mai departe un precedent. Mai erau şi alţi elevi buni la carte şi săraci. Aşa că, în anul următor, mi se pretinse şi mie să aduc făină, untură, zahăr, ouă, bani, adică cele necesare întreţinerii, de care părinţii mei nu puteau face rost nicicum. Astfel că întreţinerea mea la internat şi la liceu erau puse cu semnul îndoielii. Oricât se ruga mama de director, acela rămase inflexibil. Îl durea, zicea el, ca un elev merituos să părăsească liceul, dar nu avea ce face. La un moment dat, nu ştiu ce‑i trecu mamei prin cap, încât îi zise directorului, privitor la mine – Să ştiţi, domnu’ director, copilu’ acesta al meu are u ureche muzicală tare bună. A învăţat singur acasă, să cânte la vioară. Şi cântă binişor la ea. Dacă l‑aţi avea în vedere pentru asta… Directorul stătu câteva secunde pe gânduri. Apoi, o privi pe mama cu un anumit interes. După care mă privi şi pe mine cu bunăvoinţă. – Chiar ştii să cânţi la vioară? – Cânt, am zis, după ureche, multe melodii. – Ce? – Tot felul. Muzică de dans. Tangou. Vals. Foxtrot. Charleston. Chiar şi romanţe. Serenada lui Toselli, Ave Maria, de Schubert… – Hm! făcu directorul. Ai putea să cânţi şi în orchestra şcolii? Îmi lipseşte un viorist. – Am să încerc, dacă îmi îngăduiţi… – Bine, se adresă el mamei. S‑a făcut. Va cânta în orchestra şcolii… Dar tot trebuie să‑mi aduceţi ceva alimente. Măcar jumătate din ele…
Mama zbură de fericită. Iar eu, vreo trei ani, în toate sâmbetele, de atunci înainte, în orchestra încropită din patru instrumentişti şi un toboşar, toţi muzicanţi „după ureche”, îi făceam pe colegii noştri să se învârtească în dans, în tangouri languroase, în valsuri „nobile şi sentimentale”, în foxtroturi iuţi, în rumbe şi chiar şi charlestonuri nebune. Cântam fals. Cântam copilăreşte. Cântam după ureche. Dar o făceam din toată inima noastră largă de adolescenţi. O făceam cu înflăcărare şi uitare de sine. Inspiraţia spontană a mamei mele, cu: „copilu’ acesta are ureche muzicală bună”, fusese, se vede treaba, de bun augur. Cu vioara mea veche, un dar al unchiului meu, fost mare viorist în orchestra regală şi mort la începutul războiului, reuşii să‑mi termin studiile liceale, spre fericirea nespusă a mamei mele.

Frigul din inimă

Pretutindeni în lume, deci şi la noi, la români, cunoscuţi până mai ieri de buni creştini şi milostivi, se instaurează tot mai des nepăsarea în faţa suferinţei. Se naşte şi la noi o nemilă faţă de om. Din jur, din societate, din grupuri umane, din familii, strigă adesea suferinţa. Noi o vedem. O ascultăm. Dar trecem nepăsători pe lângă ea. Şi tot astfel vom trece, câtă reme ea, suferinţa, nu ne loveşte chiar pe noi în faţă cu palma ei grea. Pretutindeni, în lume, în ţări civilizate, dar şi în altele, mai puţin alese, asistăm la crucificări ale fiinţei umane, în masă, sau solitare, la crime cumplite, la cruzimi păgâne, dar cei mai mulţi dintre noi privim la ele parcă mai mult din curiozitate. Avem o spaimă de moment, o mică tresărire, o îngrijorare de‑o clipă şi atât. Apoi, trecem mai departe. Ca şi cum spectacolul sângeros ne‑ar atrage doar atenţia, dar niciodată mila. Ba, putem murmura: „Să vedem ce‑o mai fi… Să vedem ce se întâmplă mai departe… Să vedem sfârşitul…”. Dar, în noi, încă nu se mişcă mila. Nu tresare compasiunea. Nu ţâşneşte lacrima. Ci, stăpână pe noi e doar curiozitatea, eventual, groaza de spectacolul sângeros. Dar atât.
Câţi, lângă un om lovit, lângă un om căzut în nesimţire, lângă o făptură supusă bolii, alergăm de îndată s‑o ridicăm, s‑o alinăm, să alertăm Salvarea? Nu! Mai întâi privim spectacolul. Mai întâi, aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Dacă cel căzut se ridică singur, cu greu, ne liniştim: „A, bine că nu a fost cine ştie ce”. În faţa durerii, a loviturilor, a celor căzuţi, uneori, acţionăm atât de ciudat, de paradoxal, de pueril, de egoist, de parcă în noi n‑ar mai striga întreaga noastră simţire, întreaga noastră milă. Acţionăm ca nişte păpuşi de cârpă. Fără sentimente. Fără revoltă. Pentru semenul lovit. De parcă, brusc, n‑am mai fi oamenii lui Dumnezeu, ci nişte făpturi extraterestre, indolente. Or, suferinţa, oriunde s‑ar ivi, dacă nu mişcă o inimă, dacă nu ne pune în alertă, ne cam pune în schimb pe gânduri. Ce ar fi lumea, dacă din ea ar dispărea, subit, compasiunea şi mila faţă de cel lovit şi zdrobit de cei puternici şi trufaşi? S‑ar mai putea înălţa ea, pe această scară a spiritualităţii, de la animalitate la uman, dacă, instantaneu, ne‑ar cuprinde pe toţi răceala indiferenţei faţă de cei din jur? Dacă am zice mereu – „Lasă, să vină altul în locul meu… Lasă, că eu nu mă bag…”, şi apoi, am trece, mai departe, la ale noastre, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic în jur?
Nu se cunoaşte, până acum, un alt remediu mai bun decât mila, pentru a face comuniune cu cei de alături. Când mila lipseşte din noi, la apel, se face subit întuneric în lume. Se face întuneric în noi. A spune, cinici şi nepăsători – „Lasă, să vină altul să facă ce trebuia să fac eu…”, e una cu a fi lipsiţi de simţire şi de frica de Dumnezeu. Spre a privi apoi cu răceală la crucificările, în diferite moduri, ale semenului, aplicate de cruzimea fără margini a unora dintre noi. Fireşte că se poate sta şi în aşteptare. Se poate sta şi în indiferenţă. Se poate sta şi cu acest frig al inimii din noi. Aşa cum vor fi stat şi asasinii lui Iisus, privind la el, cuprinşi de râsete şi injurii, cum se stingea pe crucea lui. Sigur, se poate sta şi cu acest frig, instalat în inimă. Fără să ne mişte absolut nimic din suferinţa aprigă umană ce are loc lângă noi. Se poate sta fără să ne simţim cu nimic vinovaţi. Doar că nu e bine. Doar că nu e drept. Căci, atunci, fără să vrem, în faţa atâtor nedreptăţi şi suferinţe, deodată, am arăta şi noi ca şi cei care le provoacă. Deodată, victime şi călăi, am fi una şi aceiaşi.

De unul singur

În fiecare zi, când mă trezesc şi arunc privirea afară, îmi zic: lumea e aceeaşi, zilele aceleaşi, oamenii aceiaşi. Oamenii vin, oamenii trec, nimic nu s‑a schimbat. Totul e acelaşi. Şi totuşi… Chiar şi în sfera unei singure vieţi, se întâmplă ca rândurile celor care supravieţuiesc să nu mai fie aceleaşi. Rândurile oamenilor se primenesc. Abia când privesc mai atent în jur observ că, dintre cei pe care i‑am cunoscut şi i‑am iubit ieri, dintre cei din generaţia mea, azi, au rămas tot mai puţini. Când ies pe bulevarde, aproape că nu mai zăresc o faţă cât de cât cunoscută, pe care să pot s‑o salut. Când intru într‑o cafenea, nimeni nu întoarce capul, nici să mă vadă, nici ca să ne dăm bună ziua. Când pătrund la un teatru sau la un concert, nu mai întâlnesc figurile ştiute, jinduind, pe vremuri, ca şi mine, spre miracolul artei şi spre discuţiile aprinse, înjghebate pe holuri. Şi‑atunci mă retrag, solitar şi surprins, într‑un colţ şi îmi zic: Generaţia mea e pe ducă, din generaţia mea au rămas tot mai puţini, abia o mână de oameni. Şi, într‑un fel, e bine că e aşa. Să se cureţe lumea de noi. Şi o altă generaţie, mai norocoasă, să ne ia locul, în mersul acesta învârtejit al lumii.
Tot mai des mă las purtat pe străzi de nostalgii. De unul singur. Nu ştiu de ce. Nu ştiu pentru ce. Nu ştiu pentru cine. Plec capul în pământ. E mai bine aşa. Tot nu mă vede nimeni. Tot nu mă aude nimeni. Tot nu mai are nevoie de mine nimeni. Ce mai contează! Şi‑aşa e o inflaţie, pe lume, de cuvinte de prisos şi de inşi băgăcioşi, ramolismente, care n‑au ce căuta în iureşul vieţii. Vin tineri imberbi, …, gălăgioşi, săltând pe trotuare, radiind de sănătate, cu ţigările aprinse, fumegând în colţurile gurii. Ei se împing, se hârjonesc, îşi fac loc printre rândurile lumii cât mai în faţă, cu înverşunarea vârstei lor… Şi e foarte bine că e aşa… Ceva mai încolo, la mese, pe bulevard, un grup de bărbaţi discută maturi şi grav şi ei emană vitalitate, încredere şi elan. Ei îşi fac socotelile a tot ceea ce au întreprins. Şi aceste interese prospectează, călătoresc, se preocupă, vin cu idei, vând şi primesc idei, scriu cărţi şi iniţiază simpozioane, umplu birourile, institutele, universităţile, spitalele, şcolile, toate – toate sunt pline de cei de seama lor. Ei, care ţin, se spune, ţara, pe umerii lor. Care ţin frânele timpului în mâinile lor. Timp în care ei se bucură că sunt. Timpul generaţiei lor. În care merg toţi uniţi, înainte, până la finalul care‑i aşteaptă undeva şi pe ei. Ca pe ce dinaintea lor. Când şi ei, cei de azi, vor rămâne în urmă şi tinerii imberbi le vor lua fericiţi locul. Şi e bine, e foarte bine că e aşa…
Da, îmi spun tot mai des, fără invidie, fără reproş, fără suferinţă, e bine că e aşa! E foarte bine. Şi nu‑mi pare rău că, azi, întorcând capul în juru‑mi, nu zăresc decât feţe străine şi indiferente. Nu‑mi pare rău, deoarece şi eu eram cândva ca ei. Ca cei de azi. Nu priveam nici eu în ochii stinşi ai celor dinaintea mea. Ai celor care nu aveau nici cea mai mică importanţă pentru nimeni. Cărora li se întindea mâna doar din condescendenţă. Şi li se vorbea ca unor infantili. Nu luam în seamă nici tăcerile lor, nici sfaturile lor prăfuite. Nu ţineam cont de nimic din ceea ce venea de la ei. Înaintam în grup. Noi, cei puternici. Noi, cei tineri. Noi, cei din generaţia mea. Care şi‑a căutat şi ea locul, între altele, şi interesele. Până când altă promoţie ne‑a luat rapid şi firesc locul… Şi‑apoi, la ce mi‑ar părea rău? Când, până azi, nu am făcut altceva decât mi‑am păstrat crezul. Şi am încercat să presar binele în jurul meu. Cât mi‑a fost cu putinţă. Poate că am făcut‑o, uneori, şi ca să mi se mai ierte câteva din multele mele păcate. Cine mai ştie? Spunându‑mi mereu, cum spunea un om sfânt: „Ascultă. Iubeşte. Adu‑ţi contribuţia (fără crâcnire) personală la binele lumii”. Ei, eu mi‑am adus‑o! Cum m‑am priceput. Rezultatul nu ar trebui să mă mai intereseze. Ar fi zadarnic. Tot ceea ce poţi face bun. o poţi face doar prin viaţa ta proprie. Intenţiile nu interesează pe nimeni. Ele sunt proiecte în gol. Înghiţite, vai, atâtea, de gura flămândă a timpului…

[…]

Fragment preluat din Sentimentele, Ion Arieşanu, Editura Excelsior Art.

RECURS LA RAŢIUNE, Radu Ciobanu

Alergia la elite

Însemnările de faţă au apărut în urmă cu şapte ani. Ele mi‑au fost suscitate de spectacolul deplorabil al unei vieţi publice în care promiscuitatea şi grotescul proliferează pe seama ignorării, marginalizării sau profanării autenticelor valori. Nu bănuiam că, printr‑o stranie întâmplare, exact în acelaşi timp, Andrei Pleşu conferenţia pe aceeaşi temă în Germania, la invitaţia Wissenschaftskolleg zu Berlin. Am aflat de această conferinţă abia în toamna trecută, când ea a apărut în volumul Despre bucurie în Est şi Vest şi alte eseuri (Ed. Humanitas, 2006), carte care s‑a dovedit a fi cea mai solicitată la Târgul „Gaudeamus” din noiembrie trecut. Faptul că un fenomen care speram că e conjunctural şi în curs de disoluţie şi‑a găsit totuşi loc, după şase ani, într‑un volum de acută actualitate mi‑a revelat caracterul său nociv şi câtuşi de puţin vremelnic, îndreptăţindu‑mă, cred, să reiau tema întru marcarea hotarului tot mai disparent dintre falsele „importanţe” şi realele prestanţe.
Se pare că alergia la elite, ca multe altele din ziua de azi, e un fenomen global. Dl Andrei Pleşu, în conferinţa amintită, analizează comparativ ipostazele în care ea se manifestă în Vest şi apoi aici, la noi, unde de vreo optsprezece ani se întâmplă felurimi de lucruri fascinante şi mereu surprinzătoare. De aceea zic că e un veritabil act de curaj să pledezi pentru nevoia de elite azi, într‑o ţară în care, bunăoară, terminatorii elitelor au pensii de câte 55 de milioane, iar victimele lor de câte 5 milioane. Într‑o ţară unde pleşiţele sunt răsfăţate de toate media, care le acordă dreptul „cetăţenesc”, nu‑i aşa?, de a‑şi declara „patriotismul”, iar victimele lor trebuie să se lupte ani de zile cu o birocraţie bestială pentru a se vedea „reabilitate”. Într‑un cuvânt, într‑o ţară în care valorile sunt răsturnate, umilite, călcate în picioare în mod deliberat şi sistematic de vreo 18 ani, în lipsa de reacţie a celor ce ar trebui să le apere, să le promoveze şi să militeze pentru eradicarea definitivă a unor asemenea aberaţii. „După mai multe decenii de obedienţă mutilantă, – scrie Andrei Pleşu – asistăm la explozia compensatorie a unui spirit critic devastator: nimeni nu e la adăpost de voluptatea generalizată a discreditării. În loc să fie valorificate, solicitate, stimulate, elitele sunt mai degrabă obiectul unei dezlănţuite culpabilizări.” Reamintiţi‑vă recentele cazuri Liiceanu şi Cristian Mungiu: nu ne putem bucura de izbânda unei personalităţi, pentru că de îndată apare şi nulitatea sordidă care s‑o conteste, acuzând‑o de plagiat ori de cine ştie ce alte vicii abominabile…
Nu cred că e cazul să punem alergia la elite tot în seama „tranziţiei”. Cam multe fenomene deplorabile sunt puse azi în spinarea tranziţiei, fără să se mai ţină seama de adevărul că ele au fost generate şi au prosperat în condiţiile „socialismului multilateral dezvoltat”, tranziţia oferindu‑le, din păcate, doar un mediu prielnic supravieţuirii şi, uneori, monstruoasei lor proliferări. Nici alergia la elite nu e un fenomen specific tranziţiei, ea manifestându‑se sempitern ca o reacţie, aş zice firească, a mediocrităţii la performanţa individuală. În ţările unde civilizaţia şi democraţia sunt de mult consolidate şi pătrunse în ordinea normalului, nici alergia la elite nu constituie o preocupare, fiind percepută ca un accident lipsit de pondere sau de vreo semnificaţie majoră. La noi, în schimb, e resimţită şi azi ca un fenomen agresiv, orientat împotriva valorii constituite sau în curs de constituire şi, prin însuşi acest fapt, generator al confuziei valorilor care ne bântuie.
Prin „idealurile” sale de egalitarism, omogenizare şi nivelare socială, socialismul nostru, original şi el, n‑a făcut decât să legitimeze în felul său mentalitatea gregară, antielitară. Proces însoţit în prima etapă de exterminarea fizică a elitelor, pentru ca apoi, geniul Carpaţilor să împiedice prin toate mijloacele, şi în primul rând prin contraselecţie, regenerarea lor. Lucrurile sunt prea bine cunoscute pentru a mai insista asupra lor. Vreau doar să spun că mentalitatea antielitară a supravieţuit regimului care a cultivat‑o, ceea ce explică alergia la elite care răzbate şi azi din anumite medii lesne identificabile. E vorba şi aici, ca în atâtea alte situaţii, de ceea ce Ştefan Aug. Doinaş numea „comunism rezidual”, greu sau imposibil de eliminat, precum aerul rezidual din plămâni. Fiind o chestiune de mentalitate, vom avea aşadar de suportat încă mult timp agresiunea mediocrităţilor (ca să nu mai vorbim de nulităţi!) împotriva elitelor. Poate doar noile generaţii, formate într‑un climat de libertate propice opţiunii, să inculce în „mase” un curent de opinie normal, de respect faţă de elite, izvorât din înţelegerea adevărului – prin alte părţi de mult înţeles – că ele sunt elementul propulsor esenţial în evoluţia comunităţii.
Presupun că s‑a observat şi din cele spuse până aici că nu folosesc conceptul de elite în accepţia în care o fac ştiinţele sociale, de categorie suprapusă a societăţii. Se vorbeşte astfel frecvent de „elitele comuniste”, sintagmă greu de acceptat întrucât comunismul n‑a produs o elită, ci o nomenclatură selectată nu după criterii valorice, ci după raţiuni „partinice”, clientelare şi de obedienţă. Că în aceste „structuri” care alcătuiau nomenclatura erau „cooptate” uneori personalităţi ale elitei ştiinţifice sau artistice, singurele, de altfel, care erau mai greu de ocultat, nu schimbă cu nimic esenţa lucrurilor. Folosesc, aşadar, noţiunea de elită în accepţia pe care i‑a dat‑o Eugen Ionesco: „Aparţine elitei omul care este cel mai bun în profesia sa.” Accepţie împărtăşită şi de Al. Paleologu, într‑un articol din „Cuvântul”, în 1990, reluat apoi în volumul Politeţea ca armă (Ed. Dacia, 2000): „Nu pot să concep o societate democratică, adevărat democratică, în sensul conservării societăţii civile şi consolidării ei, decât sub un aspect elitar. Nu elitist. Elitar (subl. RC). Prin elită eu nu înţeleg o anumită categorie sau o anumită treaptă a societăţii. Toate categoriile sociale, toate treptele au elitele lor. Şi în toate treptele societăţii există nonelite şi elite, fireşte, minoritare […] Toate aceste elite împreună fac o adevărată elită pe un teren perfect convenabil, într‑un fel de societate a egalilor.” Această societate a egalilor, spunea mai departe Al. Paleologu, formează în cele din urmă adevărata „lume bună”. Deci nu sfera VIP‑urilor, eterogenă, eteroclită şi impură, foşgăind de politicieni aflaţi între penibil şi ridicol, de vedete de silicon, de impostori şi infractori cu ştaif, ci aceea a competenţei, a excelenţei profesionale şi a caracterelor integre constituie lumea persoanelor cu adevărat importante: VIP‑urile nu formează o elită, dar elitele sunt alcătuite întotdeauna din persoane foarte importante, chiar dacă ele nu sunt neapărat „vizibile”, cum se zice acum, când „vizibilitatea” numeşte o aspiraţie mai importantă decât prestigiul.
Aceasta fiind autentica lume bună, nu sunt greu de identificat cei ce n‑o suportă. N‑o suportă mentalităţile gregare, populiste, resentimentare şi crepusculare, rataţii, activiştii reciclaţi, securiştii travestiţi, mediocrităţile frustrate, veleitarii ignoraţi, dascălii plafonaţi, panicaţi de perspectiva manualelor alternative, preoţii rutinaţi, simoniaci şi lipsiţi de har. Toţi aceştia şi încă alţii ejusdem farinae au o viziune rudimentară, după ureche, asupra elitelor, pentru că cititul, documentarea din varii surse nu intră în habitudinile lor. Pentru ei, elitele nu sunt decât expresia „dispreţului (eventual ciocoiesc!) faţă de masele largi populare.” La o analiză profundă însă, se vădeşte cu claritate atitudinea de esenţă resentimentară faţă de o ipostază umană pe care o invidiază, ştiind că le va rămâne pe veci inaccesibilă.
Această predispoziţie antielitară, pătrunsă şi în cercurile de decizie ale unei bune părţi din media propagatoare de năprasnică vulgaritate şi inepuizabil kitsch, reprezintă, poate, şi cea mai importantă sursă a confuziei valorilor de care aminteam mai sus. I se poate sta împotrivă cu o eficienţă cât de cât notabilă doar prin intoleranţă la veleitarism, impostură şi nonvaloare, altfel zis, prin intransigenţă elitară. Nu aroganţă, ci intransigenţă. Care se cere susţinută printr‑un climat prielnic de comprehensiune şi solidarizare spirituală cu elita alcătuită din individualităţi marcante, expresive şi prestigioase, dar solitare şi ostile oricărei agregări în găşti sau comandouri. Ceea ce îmi aminteşte de opinia exprimată de Mircea Danieliuc, într‑un interviu din 1991: „În societate, răul este prolific, aşa cum mediocritatea e agresivă şi ofensivă. Personalităţile de valoare sunt rare şi neunite. Pentru că elita este formată din personalităţi puternice, care nu aglutinează. Pe când mediocrităţile, chiar dacă se urăsc, se coalizează. Şi totuşi, progresul omenirii e marcat de personalităţi, nu de mediocrităţi.”
Peste care nu văd ce ar mai fi de adăugat.

Arhipelag, nr. 3 / 2000

Îngândurări

Printre articolele publicaţiilor pe care le frecventez, cele ale Crstinei Modreanu mi se impun de fiecare dată ca priorităţi de lectură. Admir peste poate consecvenţa şi curajul cu care d‑sa monitorizează pas cu pas toate contraperformanţele celor plătiţi să gestioneze propăşirea culturii româneşti şi în primul rând pe cele ale mai marelui lor. O face cu eleganţă, cu neîndurare, cu stil şi umor. Şi, îmi place să cred, nu tocmai în pustiu. Dar iată că într‑un recent articol din „Adevărul literar şi artistic” (nr. 713), revistă al cărei redactor‑şef adjunct este, Cristina Modreanu îmi impune nu numai solidarizarea, ci şi îngândurarea.
E vorba de articolul Ceauşescu printre noi, în care se pun două întrebări de maximă gravitate. Prima e chiar tragică şi, pornind de la frecvenţa psihanalizabilă, masochistă, cu care este adus în vremea din urmă numitul pe ecranele televizoarelor, sună astfel: „[…] cum a putut generaţia părinţilor mei să admită a fi condusă de un asemenea individ? […] cum de nu‑şi întorceau privirea de la chipul lui buhăit, cu ochii goi, ori dacă şi‑o întorceau de ce nu făceau pasul următor către revoltă?” Îmi aduc aminte că unul dintre primele articole, de nu chiar primul, pe care l‑am publicat în 1990 era intitulat chiar aşa: Cum a fost posibil? Întrebarea era retorică, desigur, fiindcă toţi cei care, la vârste mature, am trăit acel timp, ştim prea bine cum a fost posibil. A fost posibil de frică. Şi Cristina Modreanu îşi mărturiseşte frica la vederea pe ecran a „individului”. A sa era o frică de copil, precum cea de bau‑bau. A noastră era însă frica de o concreteţe siderantă a celor care ştiu. Deşi secretele de acest gen erau de rigoare, nouă ne parveneau cu regularitate, prin canale oculte, veştile despre soarta celor puţini care, spre cinstea lor, schiţaseră totuşi un gest de revoltă: cum erau „reeducaţi”, sau ucişi în bătaie, sau închişi la balamuc, sau exilaţi, sau obligaţi să toarne pe alţii. A noastră era frica celor împovăraţi de dragostea şi răspunderea pentru copiii care azi ne interpelează, avându‑şi îndreptăţirea nedumeririi mai curând decât pe cea a acuzării.
Greşeala pe care profanii, spre deosebire de istorici, o fac de fiecare dată în considerarea trecutului e aceea de a judeca cu criteriile prezentului fapte şi întâmplări petrecute în condiţii şi contexte atât de diferite, încât rămân incredibile şi de neînţeles pentru generaţiile următoare. Şi apoi, în intransigenţa noastră retrospectivă, nu trebuie să mizăm totul pe propria inflexibilitate: nimeni, absolut nimeni nu ştie cum s‑ar comporta el însuşi în condiţii de tortură fizică şi morală, de şantaj, de ameninţare a familiei. În paranteză fie spus, acesta e şi motivul pentru care îi şi detest ca pe ultimele gunoaie pe cei ce dau azi cu piatra în „informatori” ca Doinaş, Paleologu, Quintus şi atâţia alţii mai mult sau mai puţin notorii, dar, în schimb, strâng cordial mâna celor ce au determinat aceste căderi, ocupând încă înalte funcţii şi plimbându‑se liberi printre noi, ca gândacii într‑o bucătărie unde n‑a mai pătruns de mult o gospodină cu mătură şi insecticid. În fine, ar mai fi un răspuns, dur şi simplu: nici un regim vegheat de o poliţie politică n‑a fost răsturnat de vreo revoltă. O ştiam şi asta, noi, cei care, la „vremea aceea”, nu mai eram copii. De ce nu s‑au revoltat ruşii vreme de 70 de ani împotriva imbecililor perverşi care i‑au stăpânit? De ce poporul german, una dintre culmile civilizaţiei şi culturii, nu s‑a ridicat împotriva Führerului? De ce cubanezii atât de temperamentoşi îşi suportă paranoidul de peste 40 de ani? De asiatici nu vorbim, sunt o altă lume. Aşadar, cum spune Eclesiastul, e o vreme pentru toate. Coşmarul a luat sfârşit abia când întregul sistem, erodat de timp şi de propria ticăloşie, s‑a năruit prin firească implozie.
O a doua interogaţie îndreptăţită a tinerei noastre colege se referă la motivele resuscitării Ceauşescului în anumite media. Să observăm însă întâi că nu e vorba numai de Ceauşescu. De ce, bunăoară, suntem obligaţi să suportăm apariţia unui Pleşiţă decrepit şi puhav, care, prăvălit într‑un fotoliu, ne desluşeşte nouă, tâmpiţilor, cum devine cazul cu securiştii „patrioţi”? De ce trebuie să suportăm tupeul unui Mizil care, tratat cu respectul cuvenit unui înţelept al tribului, ne spune că românii n‑au făcut foame în „epoca de aur”? Ce caută Ceauşescu (şi „ceilalţi tovarăşi” – adăugăm noi), se întreabă Cristina Modreanu, „[…] ce caută la TV, la ore de maximă audienţă, ce caută în ziarele care apar în 2004 în România?” Dar d‑sa ştie foarte bine, de vreme ce, chiar dacă prezumtiv, îşi răspunde că „[…] rostul acestei apariţii mi se pare căutat cu lumânarea, îndelung, strategic, acum, în prag de alegeri.” Bineînţeles că e vorba de o strategie bine organizată şi întreţinută nu numai de acum, ci de 14 ani. O strategie cât se poate de eficientă, de vreme ce aceşti revenants – de la trupeţii lui Pleşiţă până la inşi poate bine intenţionaţi, dar rămaşi cu mentalitatea agăţată in illo tempore – nu apar numai în media, ci sunt infiltraţi în toate structurile şi instituţiile statului aşa‑zis „de drept”, nicăieri nefiind ei mai vizibili decât în cultură. Cum tot Cristina Modreanu constată într‑un şi mai recent comentariu, Efectul Ceauşescu asupra intelectualilor („Adevărul”, nr. 4295), scris sub imperiul aceleiaşi preocupări: „[…[ asemenea inşi ţin în mână pâinea şi cuţitul în cultura română în acest moment.” Aferim. Iată‑l, bunăoară, pe domnul senator cu noi sarcini culturale, dar cu vechi state de serviciu în calitate de ţuţăr‑aed la curtea „marelui cârmaci”, cum predă acum şi un „curs universitar” în faţa unor gâsculiţe care‑l privesc hipnotizate ca şoriceii în faţa şarpelui. Iar sub numele său stă scrisă, s‑o vadă tot neamul, formula fascinantă pentru toţi semidocţii care, dacă sunt şi impostori, şi‑o pot oricând însuşi prin şpagă ori cumetrii: Prof. univ. dr. Asta sub ochii unei ţări întregi care ştie că personajul n‑a urcat nici una din treptele academice ale consacrării de‑a lungul unor ani, prin efort, performanţă şi prestigiu, obligatorii în orice ţară civilizată. Şi exemplele, fireşte, se pot înmulţi imprevizibil, fiind la îndemâna oricui. Datorită unor asemenea mentalităţi şi „competenţe”, ne‑am văzut în situaţia ca, în ziua extinderii Uniunii Europene, să ne zgâim de afară, printre ostreţele gardului, la fastuoasa sărbătoare a lumii bune.
Şi atunci iată cum mă văd obligat de logica argumentaţiei să mă întorc şi să zic: de ce noua generaţie, care azi nu mai are explicaţia (sau, mă rog, scuza) poliţiei politice, scârbită de privelişte şi anihilând‑o prin telecomandă, nu face şi „pasul următor către revoltă”? De ce naţia percepe mai curând doar „o anumită parte” a acestei generaţii, aceea a junimii unui anumit partid, aflată în plină ebuliţie electorală, mânată în luptă de o rămăşiţă guralivă de Titulesc şi resuscitând atât de rău amintitoarele cravate roşii? Aceştia să reprezinte oare „viitorul Patriei”?
Credinţa şi speranţa îmi stau încă în ceilalţi, în cei ai căror exponenţi sunt toţi aceşti scriitori, editorialişti, comentatori eliberaţi de sechelele comunismului, de spaimele, laşităţile şi compromisurile generaţiei mele. Toţi aceşti oameni tineri, talentaţi, oneşti şi şcoliţi, a căror ieşire în arena publicisticii îmi rezervă de fiecare dată satisfacţii şi îngândurări. Dar care altul ar putea fi rostul scriitorului dacă nu acela de a întemeia îngândurările cititorului? Cu aspiraţia ca, în cele din urmă, ele să ducă şi spre „pasul următor”…

Cafeneaua literară, nr. 5 / 2004

Titluri cu tarif

Nu tot omul se mulţumeşte a fi el însuşi. Mai e şi omul care se vrea mai mult decât atât: se vrea excelenţă, se vrea the best, chiar de‑ar fi să fie într‑un domeniu cu care n‑a avut nicicând de‑a face. Inutil să‑l întrebi „pe ce te bazezi?” Se bazează pe o voinţă dârză şi pe o putinţă sigură de sine de vreme ce îşi trage snaga din două surse inepuizabile şi de veche tradiţie: şpaga şi cumetria. Ei şi? Care‑i problema? Păi tocmai asta e: nu mai e nici o problemă. Într‑o societate devenită oarecum peste noapte consumistă, unde totul poate fi cumpărat, au apărut şi „consumatorii” de titluri cu, evident, „furnizorii” lor: dobândirea unui titlu onorific sau de competenţă e la îndemâna oricui. Oricine poate deveni orice, un inginer constructor poate deveni ministru al educaţiei naţionale, un şofer poate deveni ministru al transporturilor, un gurist pe la nunţi şi tăieri de moţ poate ajunge deputat, domnul Mischie poate deveni doctor în istorie, domnul Stentor – aşa semnează el – poate deveni gazetar cu sudalma vioaie, cutare dentist poate deveni expert în dacologie ş.a.m.d.
Era o vreme când un titlu de competenţă se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare, când totul – de la un banal referat de seminar, până la lucrarea de licenţă sau de doctorat – se poate obţine prin mica publicitate, de la profesioniştii compilaţiilor?! Vorba ceea: dai un ban, da’ stai în faţă. Iată o nouă şi rentabilă ocupaţie care ar trebui urgent introdusă în nomenclatorul meseriilor îndrăgite de români. Cunosc o universitate pe care nicicând n‑a împovărat‑o prestigiul şi căreia un ziar local i‑a acordat de curând titlul de „fabrică de doctori”. Titlu pe deplin meritat, de vreme ce, încă înainte de 1990, toţi activiştii locului, iar de atunci încoace odraslele lor au devenit sub oblăduirea ei tovărăşească doctori cu patalama şi toate drepturile aferente recunoscute prin lege. Dar bazele educaţiei în spiritul fărădelegii se pun acum de la vârste mult mai fragede. De nu ştiu câte ori am citit astfel prin presă declaraţiile unor elevi care recunoşteau că au dat şpagă unuia sau altuia dintre dascăli pentru devoalarea unor subiecte de examen, acoperirea furtului prin copiat, gonflarea notei sau alte asemenea mici servicii… şcolare. O făceau cu un aer amuzat, ca şi când ar fi fost vorba de o bagatelă acolo, în ordinea firescului. S‑a sesizat cineva? Nu cunosc.
La urma urmelor, de ce ne‑ar păsa? Nu ne‑ar păsa într‑adevăr, de nu s‑ar ivi gândul terifiant că toţi aceştia vor ajunge în posturi de decizie, cum de cele mai multe ori alţii, înaintea lor, au şi ajuns, fericindu‑ne azi cu luminile „competenţei” lor. S‑a gândit, se gândeşte la această perspectivă cineva din cei în drept s‑o facă? După toate aparenţele, nimeni n‑o face şi mă tem că înşişi cei în drept s‑o facă sunt în mare parte tot beneficiari ai fabricilor de doctori. Altfel cum să‑ţi explici o asemenea tembelă apatie în faţa unui fenomen infracţional practicat cu nonşalanţă, în văzul lumii? Specia dătătorilor de legi şi datini s‑a stins şi în locul ei a apărut cea a parlamentarilor ignari, care au cu totul alte griji decât legitimitatea unor titluri printre care s‑ar putea număra şi ale lor.
Dar toată această viitură inepuizabilă de false glorii şi competenţe mai are un aspect ce vine de dincolo de ’89, din aspiraţia programatică a comunismului de a nivela şi confuziona adevăratele valori. Instituţia cea mai eficientă sub acest aspect a fost, cum bine se ştie, Festivalul Naţional „Cântarea Românei”. De aici cred că se trag şi fenomenele inflaţionare aplatizante de azi, cum ar fi, de‑un paregzamplu, crearea de către Ion Iliescu, în timpul mandatului său, a unei întregi oştiri de generali ori acordarea cu toptanul a unor înalte distincţii, ordine, medalii, te miri cui. Meteahnă, aceasta, nu doar a dlui Iliescu; fiecare cu clientela lui…Tot astfel a apărut puzderia de „oraşe electorale” care se dau acum de ceasul morţii să revină la statutul de comună, pentru că au descoperit că nu pot face faţă rigorilor urbanistice impuse de UE. Sau „Cetăţenia de Onoare” care, dintr‑o instituţie elitară şi prestigioasă, a devenit o modă, respectivul titlu acordându‑se mai nou tot ca recompensă electorală, după unicul criteriu „noi şi ai noştri”.
Unde pui că în strădania de a face totul o apă şi‑un pământ ne mai ajută şi alţii, din off. In urmă cu vreo doi, trei ani, am primit o ofertă de la o întreprindere din „State”. Ofertanţii îşi ziceau institut, în fapt însă, erau/sunt întreprindere în toată legea, întemeiată de nişte băieţi deştepţi care exploatează cu profit vanitatea omenească în general şi pe cea a artiştilor în special. Oferta, de la aspectul grafic elegant, până la redactarea textului, e realmente atrăgătoare, concepută evident de nişte profesionişti ai persuasiunii. Ce‑mi ofereau ei? Să mă declare ba Omul Anului, ba Omul Păcii, ba să mă includă în nu ştiu ce dicţionar care va sta în rafturile Bibliotecii Congresului SUA, ba să‑mi confere o minunată plachetă onorifică aşa şi pe dincolo. Nu toate deodată, fireşte, dar, cum n‑am răspuns primei oferte, altele şi altele continuau să‑mi vină, vreme de vreo doi ani, cam una pe trimestru, până s‑au lăsat păgubaşi, închipuindu‑şi probabil că sunt mort. Totul, bineînţeles, era/este tarifat cinstit şi negustoreşte, dacă bine‑mi amintesc, între 300 şi 600 de dolari, după importanţa pe care ei o acordă fiecărei variante. Dar de unde să‑mi fi ştiut ei adresa? Tot de la vreun coleg de‑al nostru, vezi bine, deoarece fiecare ofertă e însoţită şi de un formular în care eşti invitat să le comunici adresele exacte ale altor prezumtivi amatori de asemenea onoruri. Am descoperit astfel cu stupoare că avem colegi care‑şi trec cu mândrie prin dicţionare, prin CV‑uri, ba şi pe cărţile de vizită aceste titluri, ca pe nişte merite personale. Dar ce e al lor e al lor, al şmecheraşilor ăstora cu ofertele, la ei mă gândesc: plachetele acelea onorifice sunt chiar frumoase, nicidecum kitschoase, au un design onorabil, parol. Am văzut una aievea pe perete, în biroul unui amic poet. Dar, ca prostul, m‑am simţit un pic jenat şi m‑am făcut că n‑o văd. Când – nu‑i aşa? – normal şi cuviincios ar fi fost să‑l felicit…

România literară, nr. 39 / 2007

Fragment preluat din Recurs la raţiune, Radu Ciobanu, Editura Excelsior Art.

CIVILIZAȚIA MEGALITICĂ

„Trebuie să fim toleranţi cu credinţele religioase ale altor oameni, pentru că toate religiile au în ele mult adevăr şi trebuie să combatem ignoranţa cu ajutorul educaţiei, bigotismul prin toleranţă şi tirania prin promovarea adevăratei libertăţi” este principiul Francmasoneriei, citat de Christopher Knight şi Robert Lomas în „AL DOILEA MESIA”, urmând după „SECRETUL LUI HYRAM” şi „APARATUL LUI URIEL”. În principal, cercetătorii francmasoni britanici se axează pe o decriptare a secretului giulgiului de la Torino, în care nu Ar fi fost învelit trupul lui Isus, şi pe o polemică ştiinţifică modernă dusă cu unele dogme ale creştinismului. În această trilogie francmasonii britanici fac unele corecţii: după ce istoriografia din România opiniase că a descoperit scrieri ale „civilizaţiei Vinca”, autorii britanici ne aduc o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, desigur, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o „indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene. Sinclair Hood, spun autorii, „a crezut greşit că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă şi mai vechi; şi în mod sigur nu reprezinta o scriere; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ.  Rudgley zice: „Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele primitive  semne „NU ERAU SCRIERI ADEVĂRATE”. Sham Winn spune că erau indicaţii  „standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt „INSTRUCŢIUNI (de folosire, n.n.) ASTRONOMICE”. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti pe toată planeta. Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (SUA), China, Europa…Oamenii se îngrozeau când vedeau comete. Dar PROBLEMA ESTE SCRISUL: „…e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o LIMBĂ SCRISĂ?” Evident că nu; sumerienii au venit mai târziu, cu o SCRIERE ADEVĂRATĂ, cu masivul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Este singura scriere ; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin autentici. Semnele de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume… Dar au fost perioade de distrugeri sistematice: incendierea bibliotecii din Alexandria a scufundat omenirea într-un mileniu de întuneric şi dogme. (Oare incendierea din 1989 a Bibliotecii din capitală nu avea o misiune asemănătoare?…)

   Lucian Bureriu

Viaţa între vis şi teatru

În literatură motivul vieţii ca vis este unul foarte vechi şi a generat capodopere însemnate de-a lungul secolelor. Dar nici un geniu literar nu l-a prezentat într-o manieră artistică atât de expresivă precum William Shakespeare în Visul unei nopţi de vară, sau Pedro Calderon de la Barca în Viaţa e vis prin cea mai strălucită figură a barocului spaniol.

Însă Shakespeare mai are o viziune remarcabilă asupra vieţii, şi anume, viaţa ca teatru, pentru care voi lua în discuţie comedia sa Cum vă place.

O primă întrebare care ar putea să apară în mintea cititorului ar fi: de ce am recurs la această asociere vis – teatru? Unde este legătura între aceste două elemente? De ce tocmai vis şi teatru? Legătura dintre ele se află în asemănarea dintre teatru şi vis: în momentul în care păşeşti în sala de spectacol al unui teatru, când se sting luminile şi cortina se ridică maiestuos, actorii păşesc pe scenă şi încep să-şi recite versurile. Odată cu ei începe să se desfăşoare în faţa ochilor spectatorului o lume ficţională, magică şi de basm, asemănătoare unui vis. Astfel, întreaga piesă este de fapt un vis, pe care îl visează spectatorul care vizionează piesa de teatru. Acest vis însă se curmă brusc şi aproape dureros în momentul în care cade cortina şi publicul trebuie să se trezească din această dulce stare de transă şi să revină la realitate.

Trebuie menţionat faptul că atât în Evul Mediu cât şi în Renaştere, visul nocturn, precum şi reveria, visarea, aşa numita „visare cu ochii deschişi” cu o notă melancolică erau foarte la modă, mai ales în rândurile tinerilor aristocraţi. Să ne gândim numai la monologurile pline de reverie şi de melancolie ale lui Hamlet ori ale lui Romeo Montague. Reveria şi melancolia erau considerate a fi semne ale aristocraţiei, ale nobilimii în rândurile bărbaţilor, iar în rândurile doamnelor intrau în sfera patologicului, ca semne ale diavolului. Putem, aşadar vorbi despre o discriminare sexuală la acest nivel.

Deja în literatura Antichităţii putem întâlni motivul visului ca mijloc de comunicare cu Absolutul, cu zeii: atât în Iliada, cât şi în Odiseea, muritorii veşnic comunică cu zeii în vis, le cer ajutorul sau sfatul. Sau în epopeea Ghilgameş, cea mai veche lucrare de litera-tură din istoria omenirii, eroul central îşi prevede prin vis viitorul, şi anume venirea lui Enkidu şi prietenia de o viaţă cu acesta.

În Evul Mediu s-a ajuns la un adevărat cult al descifrării viselor, bazat pe dicţionare şi tratate de specialitate. Totuşi, motivul visului aparţine prin excelenţă Romantismului, în special Romantismului german, când visul devine un ritual de integrare în Absolut, de contopire cu Cosmosul. În această epocă visele şi interpretarea lor încep să îmbrace pentru prima oară forma unei noi ştiinţe, susţinută de primii psihologi precum Feuerberg. După cum arată Beguin în Sufletul romantic şi visul (1998:30), visul capătă conotaţii filosofice pentru Romantici: este modalitatea de evadare din contingentul neprimitor, modalitatea de descoperire a liniştii metafizice printr-o comuniune cu Natura, cu Divinul, de regăsire a „unităţii pierdute”.

Astfel, Novalis a scris renumitul roman Heinrich von Ofterdingen, debutând cu celebrul vis al personajului principal despre floarea albastră, (die blaue Blume). Deci, din punctul de vedere al motivului visului în literatură, atât Shakespeare cât şi Calderon de la Barca sunt premergători ai Romantismului.

În ceea ce priveşte visul la Calderon de la Barca, Juan Chabas (1971:265) observă despre dramaturgul spaniol, că scrierile sale sunt marcate de o puternică notă de pesimism şi de teama de necunoscut. Putem observa şi singuri acest lucru, dacă citim ultimele cuvinte ale lui Segismundo, în care acesta îşi exprimă teama că s-ar putea trezi din actualul său vis, care de fapt e viaţa însăşi, şi s-ar putea regăsi în închisoarea sa din munţi.

Criticul şi istoricul Paul AL. Georgescu (1967:254-255) aduce explicaţii clare în legătură cu acest pesimism în rândurile poporului spaniol al secolului al XVII-lea: este reflexia stării generale de decădere, sărăcie şi deziluzie de după căderea gloriosului Imperiu Spaniol, cădere care a început o dată cu înfrângerea Invincibilei Armade în 1588, de către flota reginei Elisabeta I de Anglia. În această Spanie sărăcită şi în pragul disperării, clerul catolic încuraja la propriu reveria, melancolia, visarea diurnă, ca mijloc de evadare din realitatea oricum tristă şi dură.

În cele ce urmează, voi încerca să subliniez funcţiile şi formele pe care le îmbracă visul la Shakespeare, Visul unei nopţi de vară şi la Calderon de la Barca Viaţa e vis. În primul rând, timpul este văzut ca şi vis. În Visul unei nopţi de vară, Hipolita îi spune viitorului ei soţ că mai are de aşteptat doar patru zile până la noaptea nunţii şi că acest timp va zbura repede precum un vis: „şi cele patru nopţi vor face timpul / Să lunece asemeni unui vis”(I.1.). De asemenea, şi dragostea este asemuită unui vis, ea e înrudită cu visul, căci ori-când te poţi „trezi” din dragoste, dându-ţi seama că nu eşti fericit alături de partenerul sau de partenera ta. şi în acest moment tragic se curmă visul, feeria iubirii: „Iubirea e-mpletită cu durerea, / Cum e şi cu suspinul şi cu visul”(I.1.).

În comedia Visul unei nopţi de vară, visul este strâns legat de ideea de pădure şi de noapte. La fel ca Pădurea Ardenilor din Cum vă place, „pădurea din apropierea oraşului” Atena, unde se desfăşoară acţiunea piesei Visul unei nopţi de vară, primeşte conotaţii speciale: pădurea este un tărâm magic, mitic, unde legile lumii obiective sunt înlăturate, unde totul este posibil. De asemenea, este un spaţiu al iniţierii, populat de personaje mitice precum Oberon, regele zânelor şi soţia sa, Titantia, sau Puck, spiriduşul neastâmpărat. Ele sunt echivalentele zânelor din cultura germană (die Erlen, care l-au inspirat pe Goethe în scrierea renumitei sale balade Erlkönig) şi a Sânzienelor din cultura română. Noaptea în care are loc acţiunea Visului… este tocmai Noaptea de Sânziene, 23-24 iunie. În cultura europeană această noapte este una foarte specială, căci în timpul ei se demască partea malefică, ascunsă din fiecare muritor şi iese astfel la iveală răul din fiecare om.

În această pădure magică din apropierea Atenei, noaptea face loc incredibilului, imposibilului, pentru că în această noapte şi în această pădure feerică orice este posibil: Puck, spiriduşul pădurii îl transformă pe unul dintre actorii atenieni pe care îi întâlneşte noaptea în pădure, într-un om cu cap de măgar. Or, trebuie ştiut că măgarul simbolizează încă din Antichitate sexualitatea maximă (Evseev, 1998:263) şi tocmai din această cauză, critica vede în această piesă cea mai subliniată notă de sexualitate pe care l-a adus Shakespeare vreodată pe scenă (Kott,1969:71). De aceea, romanii îşi numeau prostituatele asselas, adică măgăriţe.

Scena de dragoste dintre Titania şi Jurubiţă a servit drept model pentru pânza renumitul pictor suprarealist Marc Chagall, intitulată Visul unei nopţi de vară.

Peter Reynolds (1970:77), subliniază un amănunt semnificativ pentru a înţelege de ce publicul lui Shakespeare era încurajat să privească teatrul ca vis, visare, reverie: datorită faptului că nu exista pe acea vreme decor pe scenele elisabetane, iar publicul trebuia să-şi imagineze acest decor: pădurea, munţii, sau eventual un câmp de luptă. Astfel, publicul intra într-un fel de transă, de visare, de imaginare şi de imaginaţie, contopindu-se cu piesa care se derula in faţa ochilor săi.

O altă funcţie a visului este aceea de a naşte dragoste, căci în timpul visului personajele ajung să se îndrăgostească unele de altele, dar numai după ce au fost atinse pe ochi de o floare magică. Astfel, putem afirma că visul şi somnul sunt generatoare de dragoste.

Tot în timpul somnului şi al visului personajele se metamorfozează, atât la propriu – de exemplu Jurubiţă, al cărui cap e transformat în cap de măgar, cât şi la figurat. Personajele se dezbălează de toate principiile şi inhibiţiile lor, precum şi de codul lor moral. Amintim în acest sens scena de dragoste dintre Titania şi Jurubiţă, scenă care poartă un accent carnal foarte pronunţat şi tocmai pentru că se pierd aceste coduri morale, inhibiţiile şi principiile, pentru că toată normalitatea se răstoarnă şi e înlocuită de anormalitate, datorită acestor schimbări apare sentimentul incredibilului: personajele trec prin experienţe atât de neobişnuite încât a doua zi dimineaţa, când noaptea s-a terminat şi normalitatea este reinstaurată, nu le mai vine să creadă că tot ce s-a întâmplat cu ei în noaptea precedentă a fost adevărat. Prin urmare, nu le rămâne să creadă decât că au visat totul. Iată ce spune Titania după ce se „trezeşte” din ceea ce crede ea că a fost vis: „Năprasnic vis, iubite! Se făcea / Că îndrăgisem un măgar urât…(…) Ce s-a petrecut?/ Cât e de hâd! Mi-e silă să-l privesc!”(IV.1.).

Visul mai are şi funcţia de a prevedea şi de a prevesti viitorul. Iată ce visează Hermia: „De inimă un şarpe m-a muşcat / Tu surâdeai privindu-l nemişcat”(II.2.). şi, într-adevăr, ea îşi va pierde, (numai temporar), iubitul. Aceeaşi funcţie o îndeplineşte visul şi în piesa Viaţa e vis de Calderon de la Barca: regretata regină avuse un vis ciudat înainte de a-l naşte pe fiul ei. Ea visase că sub inima ei crescuse un mic monstru care, ieşind din pântecul ei, a omorât-o. Într-adevăr, regina a murit la naştere.

În cele din urmă, viaţa în ansamblu e văzută ca şi un vis. După ce Puck îi atinge pe cei patru atenieni cu floarea magică în timpul somnului, tot ce au trăit ei în decursul nopţii li se va părea un vis. Demetrius, după ce s-au trezit cu toţii, dimineaţa: „Ce credeţi? Ne-am trezit? Precât îmi pare/ E totul încă vis.”(IV.1.).

În monologul ce închide piesa, Puck face din nou trimitere la ideea vieţii ca vis: „Umbre suntem, umbre-abia;/ De v-am supărat cumva/ Socotiţi că am visat/ Tot ce v-am înfăţişat” (V.2.). Aşadar, realitatea nefastă poate fi salvată de vis, sau de visare, de reverie.

În continuare, voi prezenta viziunea lui Shakespeare asupre vieţii ca teatru. Ideea de „Totus mundus agit histrionem” (toată lumea e un spectacol) a fost una din convingerile de bază ale dramaturgului din Stratford-on-Avon. Citatul ca atare l-a preluat de la Proclus (411-485 A.D.), acesta fiind primul care a împărţit viaţa omului în 7 etape. Dictonul acesta a fost gravat deasupra intrării în Globe, urmându-se dispoziţiile lui Shakespeare.

În celebra comedie Cum vă place, personajul Jaques este cel care ne înfăţişează această idee filosofică, în actul II, scena 7. Este adevărat, acest Jaques este un personaj minor, dar după cum arată Peter Reynolds (1970:65), piesele lui Shakespeare deseori conferă personajelor mărunte pasaje semnificative, idei filosofice care marchează cititorul şi publicul.

Jaques este un personaj tipic pentru aristocraţia Renaşterii, care suferă de melancolie, am putea-o considera o fază incipientă a ceea ce mai târziu se va dezvolta în spleen-ul existenţial. Este un personaj foarte modern din punctul de vedere al neintegrării sociale, căci el nicicum nu îşi găseşte locul şi ţelul în viaţa şi în societatea pe care o critică, nu cu vehemenţă, dar cu sarcasm rece şi detaşare.

El compară viaţa cu o scenă imensă pe care actorii, adică noi, toţi muritorii ne jucăm „rolurile”. Intrarea, respectiv ieşirea noastră, a actorilor de pe scenă, sunt două momente esenţiale ale existenţei noastre, ele marcând naşterea, respectiv moartea.

Acum putem lesne înţelege de ce Jaques, deşi personaj mărunt, a fost şi este atât de apreciat şi iubit de public. George Sand, când şi-a scris propria variantă a acestei comedii, l-a răsplătit pe Jaques cu mâna Celiei, ca omagiu adus sensibilităţii şi inteligenţei acestui personaj unic în felul său.

Motivul vieţii ca teatru apare şi la dramaturgul spaniol Calderon de le Barca, în piesa sa Viaţa e vis: „Zări deschidă-i cu priinţă / marele teatru al lumii”(II. 1187-8). În ceea ce priveşte cultura română, Eminescu a fost cel care a introdus acest motiv în literatură, în poemul Glossă: „Privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui”; „Lumea-i veselă şi tristă / Alte măşti, aceeaşi piesă” precum şi în Scrisoarea I: „Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric…”.

Elisabeta Zelinka

Secolul extremelor

La Stanford University, California, o persoană informată mi-a confirmat, acum câţiva ani, că aici a funcţionat şi istoricul Eric Hobsbawn, din a cărui operă am avut ocazia să citesc în anii trecuţi, pe când mai aveam o mică librărie, în care venise şi cartea lui. Numai că profesorul nu mai era disponibil, când mă aflam în SUA, el încetând din viaţă la 95 de ani. Născut în Egipt, a activat în Anglia şi California. Aici a scris SECOLUL EXTREMELOR, acest istoric considerat marxist, ocupându-se aici de felul în care harta Europei a fost redesenată după primii ani ai războiului de treizeci şi unu de ani. În timp ce puterea globală e frisonată mereu de alarme care vizează New York-ul, istoricul ne spune cu exactitate: Statele Unite au ignorat în repetate rânduri „avertismentul” lui George Washington însuşi, relativ la „complicaţiile europene” şi şi-au trimis oamenii acolo „determinând astfel istoria secolului XX”. Primul război mondial  rămăsese „în coadă de peşte”, prezenţa americană hotărând deznodământul. Mai veniră însă şi principiile şi hărţile wilsoniene. Dorinţa de a democratiza Europa s-a transformat în altceva. Un „deranj general”,  cu continuare în al doilea război, de fapt o cosecinţă a primului. Manifestul Comunist, citat de istoric, spune că burghezia a zmuls fără milă diferite legături feudale care îl legau pe om de superiorii lui fireşti şi a făcut ca între om şi om să nu mai existe decât interesul personal. Daniel Bell spunea, în 1976 că societatea burgheză a introdus  „individualismul radical” în economie şi a distrus cu această ocazie toate relaţiile sociale tradiţionale. Hobsbawn afirmă: „Şi totuşi Marx a avut dreptate, cu ceilalţi profeţi ai dezintegrării vechilor valori…capitalismul va sfârşi prin a dezintegra şi acele părţi pe care le-a considerat favorabile pentru propria dezvoltare…La sfârşitul secolului se poate vedea cum arată o lume în care trecutul şi-a pierdut rolul, în care vechile hărţi şi scheme care îndrumau fiinţele umane nu mai reprezintă peisajul prin care ne mişcăm noi, nici marea pe care navigăm, căci nu ştim unde ne va duce călătoria. Bătrânul secol nu s-a terminat bine”.  Aliaţii nu l-au comentat pe Wilson; fără el „războiul era pierdut…Dreptul la autodeterminare era mult mai uşor de susţinut de cei aflaţi departe de realităţile lingvistice şi etnice ale noilor state naţionale”. Abia în 1990 se arată „puii Tratatului de la Versailles” (tratat abandonat, şi de parlamentul SUA, în discordanţă cu preşedintele). Ciudată, tardivă afirmaţia lui Hobsbawm: „Un război împotriva Poloniei nu făcea parte din planul lui de joc…” (al Germaniei, n.n.)  Se spune că retrocedarea Danzigului şi o fâşie pe care s-ar fi construit o şosea spre Prusia Orientală ar fi rezolvat toată problema.

Lucian Bureriu