Versuri de Ioan Ionescu

Anunțuri

ÎNTRE MESTECENI

SENTIMENTELE

E o rarişte între mesteceni. Pământul e tare ca fierul, uscat şi copleşit de un covor de frunze moarte, care fâşâie sub paşi. În fiece vară, trag aici, între mesteceni. În jurul meu, muşuroaie de furnici, câte o codobatură, sau câte o pupăză: pu, pu, îngânând monoton pe buza unei scorburi. Linişte de vară. Pace rurală… Deodată, de undeva, din jur, se aud paşi furişaţi. Deschid pleoapele uşor şi, în faţa mea, iat‑o, căţeluşa. Nu ştiu de ce, de la o vreme, mă tem când ea dă de mine. Mă furişez, ca să nu mă însoţească, să nu mă găsească, deoarece iubirea ei, pentru mine, mi se pare devastatoare şi nefirească, chiar şi pentru un animal ca ea, căci, cum eu mă despart, în fiecare toamnă de ea, vreau ca despărţirea să nu o doară, să îi pară mai firească. Dar ea nu ţine cont de justificările mele şi, oriunde aş merge, îmi ia urma şi mă găseşte peste tot. Fie că eu mă duc la râu, sau la moară, la târg, sau în păduricea de mesteceni, îi simt mereu paşii pe urma mea. Căci tot ea e prima care îmi ţâşneşte în cale, când descind în casa de la ţară. Ea aleargă, de oriunde s‑ar găsi, spre mine, când aude claxonul maşinii. Nu ştiu pe unde îşi are sălaşul, nu ştiu pe unde hoinăreşte, dar, când apar eu, după multele luni de despărţire, ale toamnei şi ale iernii, ea se aruncă spre mine ca un fulger, cu un fel de bucurie oarbă, ce nu poate fi descrisă. Ochii îi strălucesc de vioiciune şi plăcere, latră răguşit, de emoţia revederii, sare cu labele ei puternice pe mine, pare un copil, ţinut multă vreme departe de cineva drag. Doar că nu‑mi vorbeşte. Dar participă la toate stările mele sufleteşti şi, în funcţie de ele, execută şi ea nişte mişcări curioase, aproape umane, şi scoate nişte scâncete care mă tulbură întotdeauna…
Doamne, câtă poftă de viaţă exprimă ea! Câtă veselie sărbătorească ţâşneşte, din ea, la orice întâlnire cu mine! Dar, acum, sunt în păduricea mea de mesteceni, unde aud paşii furişaţi ai căţelei, şi o zăresc, deodată, în faţa mea fixându‑mă cu ochii ei atât de expresivi. Se aşază cuminte lângă mine. De parcă mi‑ar veghea odihna. De parcă ar cuprinde‑o şi pe ea tihna şi visarea. Atunci, izbucneşte vocea aceea bărbătească, puternică şi răguşită, plutind peste grădini şi pustietăţi, care îşi cheamă căţeaua. Este vecinul meu. Un bărbat încă tânăr, uscăţiv şi înalt, cu părul veşnic năclăit de praf şi sudoare. În gura lui, când râde, râd, odată cu ea, şi cei doi‑trei dinţi rari şi galbeni de tutun. Vara, Minel e veşnic desculţ sau în te miri ce sandale rupte, cu picioarele crăpate şi negre, într‑o cămaşă prinsă într‑un ac şi în aceiaşi blugi soioşi. Cu vocea lui răguşită, stinsă de alcool, el îşi strigă căţeaua, care tresare la glasul lui. Căci el, Minel, cel mai sărac fecior din sat, îmi îngrijeşte câinele, în anotimpurile cât eu nu pot veni la casa din sat. Ceilalţi vecini, deşi au case arătoase, hambare şi magazii doldora de bucate şi bunuri, toţi îmi alungă căţeaua, ca pe un animal de pripas. Unul îşi pune în gând ca, neapărat, s‑o otrăvească. Altul o urmăreşte veşnic cu un ciomag, stând ascuns între pruni. Un al treilea o înjură murdar, când o vede, şi aruncă cu pietre după ea. Toţi ar ciomăgi‑o, ar omorâ‑o, numai Minel, feciorul fără bani, fără de nici o prindere materială, cu casa lui, goală de lucruri şi bunuri pământeşti, numai el îşi împarte pâinea şi foamea cu căţeaua mea. Căci ajung să cred că numai el ştie cu adevărat ce înseamnă să suferi de frig şi de foame. Fie că el le lucră, vara, consătenilor, mai pe nimic, fie că taie, iarna lemne, la pădure, sau sapă gropi pentru morţi, în cimitir, numai el, care face întotdeauna muncile cele mai murdare, cele mai grele, numai el ştie ce va să zică viaţa de… câine şi o poate, deci înţelege şi ocroti pe căţeaua mea. Şi, tot pe el, după ce îl omenesc toţi pentru munci, cu rachiul diavolesc, în loc să‑i dea un ban, îl alungă tot ca pe un câine şi îi închid porţile, de cum vine iarna. Încât nopţile oricine poate auzi glasul răguşit şi lălăitul singuratic al lui Minel, răsunând în casa goală. Minel, însă, e singurul care îmi strigă căţeaua şi îi potoleşte foamea, în iernile aspre, căci, zice el, cu vocea lui, dogită de tutun: „Păi, spuneţi‑mi domnu Ion, pot eu să alung un câine? Când şi el e făptura lui Dumnezeu?”

din volumul Sentimentele, Ion Arieșanu, Ed. Excelsior Art, 2010

Uşa

image description

 

 

 

 

Cuvânt gol, cuvânt de nerostit: timpul
nu ţi‑ai amintit la vreme această limbă şi ai rămas
la umbra copacului
uşii. În pădurea de cenuşă, în codrul făcut scrum
ai întâlnit prieteni
cu ochi de arbori. În uşa ce deschide trăsături
ale feţei. Femeia nopţii te‑a absorbit în ea. În pădurea
celor morţi, în pădurea limbilor moarte
a dispărut manuscrisul tău,
nu l‑ai regăsit totuşi:
acea parte
a lumii, foaia proaspăt ştearsă,
nu se mai putea desluşi. Ceea ce a rămas, un cuvânt
gol: timpul,
pagină ilizibilă

în actul acuzării.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

NECUNOSCUTA DIN TREN

COPERTA - UNIVERS 3

Motto:
„Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor”
Diderot

Auzisem de amărăciunile provocate de dragoste, dar nu văzusem niciodată urmările ei palpabile în sănătatea oamenilor… Până într-o seară…
Mergeam spre Iaşi, cu un tren care avea vagoane de dormit. Nu-mi era somn, aşa că mă plimbam pe culoar, de-a lungul trenului. La un moment dat, văd controlorul de bilete, discutând aprins, cu o călătoare; o tânără frumoasă, ce părea trecută de anii facultăţii. Îmi văd netulburat de plimbare, când o aud: „am întârziat, n-am reuşit să-mi cumpăr bilet, iar banii care mi-i cereţi, nu-mi ajung”. După ton şi felul ales, în care vorbea, mi-am dat seama că nu este o persoană obişnuită şi că nu poate fi o blatistă. Chipul plăcut şi felul îngrijit în care era îmbrăcată m-au făcut curios…
M-am oprit în dreptul lor, ca orice gură-cască.
De fapt, pe conductorul de tren îl cunoşteam, pot spune chiar că eram prieteni de-o bere… Călătoream de la Bucureşti la Iaşi, destul de des, şi cam de fiecare dată tăifăsuiam la câte o halbă de bere, repetată după caz, la înflăcărarea discuţiilor, ca să ne stingem entuziasmul, care, nu mai reţin la ce aspecte, lua parcă foc. Prietenul meu de bere, când m-am oprit, îmi spune amuzat tărăşenia, din care, mi-am dat seama că nu credea o iotă. Convins de adevărul călătoarei, l-am întrebat, ca într-o doară, care ar fi diferenţa de plătit, şi i-am dat-o fără ezitare. Problema, odată lămurită, i-am invitat la o bere, la mine în cuşetă. În timpul discuţiilor, doamna s-a recomandat a fi medic pediatru în Galaţi şi spunea că merge la Iaşi, pentru o problemă personală. Mi-a cerut adresa unde mă poate găsi, să-mi restituie banii. Institutul de proiectări, unde lucram, se afla într-un bloc, lângă hotelul Lido.
Aproape uitasem povestea, iar la bani, nu mă mai gândeam; de obicei, când împrumut bani, îi consider aprioric dăruiţi. Într-o zi, la serviciu, mă anunţă de la poartă că sunt aşteptat la intrare. Nedumerit, cobor. Surpriză. Doamna doctor din tren; jovială, dezinvoltă, după scuzele de întârziere, mă invită la Lido, la o cafea. Ca la cafea…, banalităţi. Printre altele, mi-a spus că va mai sta câteva zile în Bucureşti, şi dacă doresc, ne mai întâlnim, tot aşa, la o cafea. Parcă am reţinut că mai are câteva probleme de rezolvat, după care, dacă voi dori, ne putem vedea din nou, la ea în Galaţi… şi că mă va anunţa din timp. Îmi spunea totul, cu o anumită strălucire în privire, încât credeam că în ceaşcă avea alcool în loc de cafea. Ne-am mai văzut o zi, sau două, apoi, a dispărut, tot aşa cum apăruse.
Aproape uitasem de doamna doctor.
Peste mai mult de un an, eram în Galaţi, în delegaţie de serviciu.
Pe Calea Domnească, mă intersectez cu cineva; o doamnă. Încetinim derutaţi, întrebându-ne din ochi de unde ne cunoaştem. Îmi pare o fantasmă, din abisurile sufletului. Mă opresc brusc, sau poate amândoi am făcut-o, şi îmi spune: da, eu sunt; ne-am cunoscut în trenul de Iaşi, m-ai salvat din mâinile controlorului. Mi-am revenit, brusc; dar nu-mi venea să cred; portretul strălucind de sănătate şi frumuseţe dispăruse; aveam în faţă un chip obosit, puternic marcat de semnele unei suferinţe răscolitoare. Nu i-am arătat, dar într-un gest duios, i-am mângâiat mâna, şi i-am spus, ca un reproş blând: la ultima noastră cafea, mi-ai promis, că ne vom revedea aici, în Galaţi, de câte ori voi dori. Ştiu, mi-a răspuns ea la mângâiere, dar s-a întâmplat ceva: eu nu ţi-am spus, că sunt căsătorită, şi că soţul meu, concomitent, şeful secţiei unde lucram şi eu, era un bărbat gelos şi violent; iar sub pretextul geloziei mi-a intentat divorţ şi a început să trăiască în concubinaj cu o colegă; mă bătea, să-l părăsesc, să aibă cale liberă; întâmplarea, m-a afectat puternic.
În tren, unde ne-am cunoscut, urcasem întâmplător, fără un scop anume. Voiam numai să uit. Să uit toate necazurile. Intrasem într-o stare de depresie gravă. La înapoiere, am fost internată mult timp. El a fost destituit, concubina l-a părăsit pentru noul şef, cu care s-a şi căsătorit… A trecut şi el prin clipe grele. Ascultându-i vocea plină de compasiune, cu care parcă-l căina pe cel care-i produsese atâta suferinţă, m-am întrebat, aproape revoltat, de ce suflete nobile, precum al interlocutoarei mele, sunt atât de nedrept supuse unor astfel de încercări absurde ale vieţii.
Impresionat, am uitat să-i cer un număr de telefon, să ne mai auzim din când în când. Şi anii s-au scuuuurs, s-au duuuus, şi n-am mai întâlnit-o, în ciuda plimbărilor îndelungi, pe Calea Domnească, din Galaţi.
În speranţa, că va apărea ca odinioară, din seninul clipei întâmplării… N-a mai apărut! Chiar şi acum, când povestesc, sunt foarte, foarte trist…

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014. Lucrarea a apărut şi cu sprijinul financiar al Fundaţiei „genesa”

Mânăstirea Săracă / Centru de cultură şi artă Bănăţeană

studii si articole de arta

Cadru istoric

Deoparte formaţiunea vulcanică Sumigul, înaltă de vreo 200 de metri, punct de observaţie şi întăritură din timpuri străvechi, locul unei probabile specule romane, ocupată mai târziu de năvălitorii în trecere, iar în evul mediu cetate din care dieta lui Sigismund dicta legi şi împărţea privilegii. De cealaltă parte înspre sud­est, răsare în zare şirul munţilor şi al colinelor vinifere străjuite de „Cula Vârşeţului”, alt punct strategic important în decursul timpurilor.
Distanţa dintre ele e de vreo 35 km: ai crede că de la un punct la celălalt nu mai găseşti nimic de notat decât doară 2­3 sate ce se ivesc la drumul mare cu gările lor stereotipate. Tradiţia însă ne aminteşte de Mânăstirea de la Strediştea­Mică(azi în Jugoslavia) , comună curat românească, cocoţată pe spinarea unuia dintre dealurile Vârşeţului, mânăstire ce a fost desfiinţată în 1777; ne vorbeşte de o şcoală românească înfiinţată aci şi nu la Strediştea­Mare – cum greşit afirmă scriitorii vechi, – de ierodiaconul Vasile venit de la Tismana cu 50 de familii româneşti, ne vorbeşte de un „coridor subteran” ce leagă Cula Vârşeţului cu Sumigul, în realitate valul roman binemarcat şi astăzi. Ne mai povesteşte de un loc sfânt ascuns în vremurile străvechi în mijlocul codrului de la poalele Sumigului şi populat atunci de călugări fără învăţătură superioară sau cunoscând gramaticul, călugări ce împărtăşeau norodului din jur secretul scrisului, al cetitului, al cantoratului precum şi meşteşugul zugrăvitului. Este mânăstirea de la Şumig sau Şemliug, numire dată ei până ce era în floare, iar azi cunoscută îndeobşte cu cea mai bună caracterizare onomastică: Mânăstirea Săracă. Săracă e şi părăsită. Au amuţit şueratul săgeţilor şi bubuitul tunurilor, au amuţit şi cântecele călugărilor. Sârbii şi românii din satul Şemlacul Mic, format în jurul Mânăstirii, s­au expatriat rând pe rând în satele învecinate, arbuştii seculari ai codrului s­au rărit şi au pierit apoi cu totul sub securea modernismului comercializator, zidurile înconjurătoare, chiliile schivnicilor au fost măcinate de vreme şi îndeosebi de noii proprietari lumeşti.
Acum 150 de ani mânăstirea a fost cumpărată – modest obiect de inventar – de funcţionarul sârb din Timişoara, Ostoich şi la familia aceasta a rămas până astăzi.

Situaţia topografică

La doi km. De comuna Şemlacul Mic spre sud­vest se înşiră pe coasta uşoară a unei circumvalaţiuni Şemlacul Mic de azi, cu case modeste, dar curăţele străjuite de o biserică catolică, în stil baroc provincial. Coborând de pe latura acestei circumvalaţiuni ca să intri în sat, abia atunci observi la dreapta jos în vale, pe ţărmul pârâului Lunca, în mijlocul văii deschise ridicându­se din vegetaţia mănoasă–grâu sau fân în timp de vară–o biserică străină ochilor noştri obişnuiţi cu siluetele bisericilor baroce sau barocizate. Nici un zid sau gard n­o mai înconjoară, nici un arbore n­o umbreşte; în juru­i nu se arată nici o fiinţă vie, doar câte o bufniţă speriată din meditaţie, ţipă jalnic, parcă ar fi sufletul chinuit şi părăsit al atâtor secole trecute. Suntem în faţa Mânăstirii Sărace, uitată de lume.

Arhitectura externă

Coloanele unui cerdac – ridicat ulterior – acoperă faţada intrării – pompoasă odinioară, – acoperită azi cu mortar, de-o mână neînţelegătoare. Iar acoperişul acestuia, prelungind disproporţionat corpul bisericii, ascunde frumoasa turlă octagonală cu ferestrele­i constând abia din nişte crăpături în pereţi, chibzuire de măeştrii bizantini cu scopul de a nu lăsa să intre lumină prea multă, ci numai atâta câtă e necesară pentru ca minunatele panouri zugrăvite în interior să fie scăldate în acea atmosferă aproape ireală, transcendentă, pe care­o produce răsfrângerea pe aur, a razelor de soare ce apune.
Cu atât mai plastic răsare silueta bisericii dacă înconjurând­o o privim din latul nord sau sud. De aci putem admira proporţiile liniilor, armonia dintre corpul de jos, compus din nartex la vest şi din cele două abside la nord şi sud, dintre timpanii acestora, dintre corpul în semicerc al altarului şi în sfârşit dintre turla terminând în con. Cât priveşte ferestrele: la nartex găsim aceleaşi crăpături înguste parcă ar avea şi destinaţia de apărare şi abia la abside şi altar găsim câte­o fereastră propriu­zisă, având proporţii modeste şi acestea. Cât priveşte rivestimentul extern, afară de un profil baroc simplu al cornişei, nici o altă decoraţie nu tulbură liniştea feţelor exterioare.

Planul

Dezvoltarea orizontală este marcată prin următoarele dimensiuni: nartexul 2.80 x 5.50 m., nava 5 x 8, altarul: adâncime 4 m., diametru 4.50; lungimea totală a bisericii originalâre – fără cerdac – 15 m., lărgimea cea mai mare, la abside, 8 m. în interior, în înălţime: 3.80 până la cornişă, 5m. înălţimea acoperişului, iar vârful turlei de la pământ 12 m.
Sub cerdac un perete alb acoperă minunata faţădă de odinioară, frescată, pe care se înşirau decorativ siluete svelte de sfinţi şi sfinte, azi acoperite de un strat de mortar şi var.
Printr­o uşă scundă, care însă totuşi este mai înaltă decât cea originară, cum vom vedea mai târziu, intrăm în despărţământul femeilor mic şi modest, din care printr­o altă uşă şi mai scundă – rămasă neschimbată – se trece în nava cruciformă umbrită de cupola ce se reazimă pe patru pandativi. Trei din absidele acestea formează nava propriu­zisă, iar a patra puţin dezvoltată este altarul, despărţit printr­un iconostats de lemn reînoit în timpuri mai noi.

Pictura

Dacă exteriorul bisericuţei, lipsită de cadrul original de codru secular ce se întindea pe întreaga vale, neglijată şi cu pereţii năpădiţi de bureţi, ne încântă ochiul abia prin armonia momentelor arhitehtonice, cu atât mai puternică este acea impresie pe care o face interiorul îmbrăcat în pompoasa haină creată de măeştrii zugravi de acum 200 de ani, o comoară de artă nebănuită, realizată cu iscusinţa unei întregi şcoale de pictori, cum vom vedea. Atât pe faţada externă cât şi pe întreg interiorul nu este un centimetru pătrat peste care să nu fi trecut penelul meşter al celor patru artişti care s­au întrecut aci, fie că au umplut suprafeţele cu momente decorative, fie cu figuri.
Iată­ne în nartex, în compartimentul rezervat femeilor pus aci la intrare. Rezervat femeilor, e natural ca pe pereţii acestuia să fie închipuite scene în care să preamărească maternitatea divină şi principalele episoade din viaţa Preacuratei, asistată de sfinte şi sfinţi.
Întrând din cerdac ne primeşte scena ce reprezintă Naşterea Maicii Donului. Pe un fond arhitectonic convenţional şi nelipsit în vechea pictură bizantină – în care însă apar şi două turle contimporane – se proiectează figurile svelte ale femeilor ce asistă pe Sf. Ana ridicată pe patul de leuză şi schiţând un gest de umilă prosternare atunci când născând pe Preacurata a împlinit prezicerea proorocului, pe care­l vedem în colţul stâng. Pe dreapta, două femei scaldă pe cea nou născută, iar într­o uşă arcuită, în fund, apare Sf. Ioachim.
Este mişcare în scenă, nu se poate spune că figurile sunt înţepenite, dar această mişcare este studiată şi cuprinsă într­un portativ de ritm, de echilibru al grupurilor, într­un ansamblu coreografic înţeles prin rostul decorativ şi muzical al artei bizantine.
Pe arcul intrândului se înşiră figuri de sfinţi şi sfinte care formează demnă suită, scenei de mai sus.
Aceasta la rândul ei este reprezentarea însoţitoare a celei principale, ce se găseşte în centrul tavanului nartexului şi care reprezintă pe Maica Domnului cu Isus în braţe.
Este reprezentată într­un cerc străjuit de câte doi îngeri pe laturi. Maica Domnului ţine în poală pe micul Isus şi privind înainte – în realitate în jos – atât Dânsa cât şi Fiul ei binecuvântă pe cele ce se găsesc în această încăpere.
Pe peretele de la vest al acesteia găsim panoul pandant al Naşterii Preacuratei: Preamărirea Fecioarei reprezentată în mandorlă de lumină şi înconjurată de îngeri. Suprafeţele arcului şi ale restului peretelui sunt împodobite ca şi cel din faţă, cu figuri de sfinte şi sfinţi. Aci se poate vedea că uşa aceasta a fost mărită ulterior, deoarece figurile de sfinţi din jurul acesteia sunt tăiate, lipsind din siluetele lor porţiuni considerabile.
Pe pereţii verticali ai acestui despărţământ la dreapta şi stânga, alte scene reprezintă alaiul sfintelor şi sfinţilor ce însoţesc pe Preacurata.
Deasupra uşii ce duce în navă şi sub scena Naşterii Maicii Domnului se găseşte o inscripţie ce până acum din cauza deteriorării ei nu s­a putut ceti. Atât s­a putut doară descifra că este vorba de ctitorul bisericii pe care­l pomeneşte – vom vedea mai târziu în care împrejurări.
Intrând în navă ne vom opri în faţa absidei de stânga, de la nord. Scena principală o găsim aci, ca şi în celelalte dealtcum, în luneta desupra ferestrei. Naşterea Domnului e reprezentată prin cele mai simple mijloace şi totuşi în cea mai înaltă concepţie de abstractizare a unui eveniment ce se ştie omenesc, dar care prin rânduiala celui Atotputernic este, şi trebuie reprezentat, în puritatea unui simbol lipsit de orice amintire terestră.
Cine nu cunoaşte faimoasa frescă a neîntrecutului Rafael: „Imaculata concepţiune a Preacuratei”, din Stanzele Vaticane? Şi cu toate că aci şi­au spus cuvântul un mileniu şi jumătate de rugemări teologice, iar divinul măestru a pus în lucrare toate resursurile talentului său, totuşi simţim în această prea cântată frescă, pământul cu patimile lui: persoanele ce îngroaşă alaiul teologilor în jurul Preacuratei prea sunt oameni, iar Maica Domnului, cu toate că despărţită de ei de o salbă de nori, nu este totuşi destul de sus.
Sau atâtea mii şi mii de reprezentări occidentale ale aceleeaşi scene, a Naşterii Domnului, în care înaintea Madonei adorându­şi Fiul, se prosterne un întreg alai de persoane ce parcă au venit doar să­şi etaleze hainele scumpe şi caii focoşi. Cât de departe sunt aceste scene de puritatea acestei compoziţii, în care nu ştii ce să admiri mai mult: înţelesul clar şi imediat sau înalta abstractizare şi îndepartare de pământ al unui eveniment hotărât în Ceruri?
În mijlocul unui peisaj stâncos, Madona este culcată pe un giolgi, sub cap are o pernă, iar la stânga Ei, Micul Isus înfăşat, este luminat de steaua ce coboară din înălţimi urmată de o lungă dâră de lumină. Haina bleu închis a Maicii Domnului proiectată pe albul giolgiului, proporţiile ei mai mari – accentuare a distincţiunii spirituale prin distincţiunea fizică – spaţiul mult în jurul grupului principal – toate acestea ne duc ochiul numai aci, împlinind prin aceasta prima şi cea mai esenţială condiţie a unei compoziţii. Restul interesază mai puţin. În colţul din stînga îngenunche Iosif, urmează în planul următor un bătrân păstor, apoi abia amintiţi cei trei împăraţi de la Răsărit într­un grup, parcă temându­se să turbure actul sfânt – unul dintre ei arată înspre stea. De dreapta, două femei pregătesc scalda noului născut, mai sus un păstor, picior peste picior, cântă din fluier turmei sale, iar de după deal doi îngeri privesc şi ei din departe minunatul eveniment. Simplu şi clar. Măestrul a spus tot, dând însă fiecărui moment importanţa cuvenită. Nu zgomot şi alai, nu sclipiri de aur şi pietre scumpe, nu tropot de cai şi îmbulzeală de curioşi, ca în arta apuseană: ceea ce se petrece aci este prea înalt, prea sfânt pentru ca să poată fi turburat prin prezenţa omului ce vine aci cu toate pasiunile sale.
Pe arcul absidei de dreapta este reprezentată: Prezentarea la templu, iar de stânga, Botezul Domnului, despărţite acestea printr­un chenar compus din motive florale într­o culoare roşu­brun, închise în zigzaguri de linii drepte, de culoare bleu închis.
Aceste trei scene se reazimă pe o friză de medalioane; în fiecare dintre acestea este reprezentat câte un bust de sfânt, iar printre ele viţa şi frunza de vie se încolăcesc într­un ritm uşor, legându­le. Sub această friză se înşiră 8 figuri de sfinţi, cîte trei pe laturea de la est şi vest şi 2 pe laturea din fund, de la nord.
În absida de la sud, pe dreapta, vedem în lunetă Intrarea lui Isus în Ierusalim, reprezentată cu ajutorul aceloraşi mijloace simple şi prin expunere clară. Între două grupuri, unul însoţindu­l iar celălalt primindu­l, se găseşte Isus pe asin, privind liniştit pe cei ce­l primesc cu osanale şi verdeaţă. Dinaintea grupului de stânga, minusculele siluete a doi copii ce întind ramuri de măslin. În fund poarta şi câteva palate din cetatea Ierusalimului, iar peisajul este reprezentat prin singurul măslin pe ale cărui crăci se caţără un al treilea băiat, rupând ramuri.
De dreapta şi de stânga pe bolta arcului două minuni:Învierea lui Lazăr şi Vindecarea paraliticului, reprezentate cu aceeaşi minu-nată parsimonie, cu puţine dar la înţeles cuvinte.
Ca şi în cealalaltă absidă găsim şi aci friza de medalioane cu busturi de sfinţi, iar din jos alte figuri întregi a 8 sfinţi dintre care în faţă avem pe Sf. Gheorghe şi pe Mihail.
Cel mai important perete, pentru motive pe care le vom cunoaşte îndată, este peretele de la vest.
În luneta arcului este reprezentată Răstignirea lui Cristos, după tipicul iconografic cunoscut, cu anumite episoade povestite nu fără o simpatică vervă populară cum e de ex. acela ce înfăţişează pe soldaţi aruncând zarul pentru haina lui Isus.
Pe bolta arcului avem de dreapta Schimbarea la faţă, iar de stânga Punerea în mormânt. Sub acestea: friza de medalioane care aci este întreruptă în mijloc de scena Adormirii Maicii Domnului. Întinsă pe catafalc, cu mâinile încrucişate pe piept, Maica Domnului este asistată de alaiul de sfinţi, în prosternare, sau cuprinşi de durere, iar în mijlocul lor apare în mandorlă Isus privind trist pe Maica Sa adormită .
La dreapta uşii Constantin şi Elena ţinând crucea şi îmbrăcaţi fiind în simple dar frumos stilizate odoare bizantine.
De stânga un grup de persoane, care la prima privire pare străin cadrului de sfinţi cu care ne­am obişnuit până aci. Într­adevăr ne găsim la locul unde după obiceiul strămoşesc se închipuiau ctitorii. Şi aci avem de a face cu ctitorul acestei biserici, acela despre care aminteşte inscripţia ce o vedem deasupra uşii, şi acela ce era amintit şi în inscripţia indescifrabilă în întregime, amintită mai înainte. Inscripţia în traducere românească este următoarea:
„Cu vrerea Tatălui, cu nizuinţa Fiului, şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, s­a înoit şi s­a zugrăvit sfântul lăcaş ce se numeşte Semliug sub împărăţia lui Carol al VI­lea împărat roman şi sub preaosfinţitului igumen Simeon… ctitor Giuricico Lazarevici şi fii Nicola şi Jivan… cu ai săi… 7238 (1730)”.
Deci acela ce a renovat şi a suportat şi cheltuielile zugrăvirii bisericii a fost Giuricico, fiul lui Alexa, cu fii săi Nicolae şi Jivan şi cu ai lor, adică cu întreaga lor familie.
Cine este acest domn Giuricico? Din ce neam se trage? Deocamdată nu putem şti. Forma numelui este sârbească, dar în acelaşi timp nu trebuie să uităm că la începutul secolului al XV găsim între notabilii oraşului Caransebeş pe un Giuraşcu, despre care nu se poate spune că este sârb. În Oltenia, iarăşi, avem vechea familie Giurescu, sau Giurăscu. Şi dacă odată se va putea dovedi că strămoşii acestui Giuricico amintit aci, au fost români, nu se va putea totuşi nega, că Nicolae, fiul lui Giuricico al nostru, a fost considerat de sârb, fiind ales primul magistrat sârbesc al oraşului Timişoara. Acesta a murit în anul 1760, fiind de 57 ani. Deci cel puţin în sec, al XVIII-­lea această familie este complect sârbizată.
În legătură cu acest panou al ctitorilor există şi o interesantă legendă ce s­a format între locuitorii din jurul mânăstirii. O citez şi pentru a ilustra uşurinţa cu care poporul ştie să făurească poveştile sale.
Se zice că, în timpul când cetatea de la Şemlacul Mare, (vechea cetate medievală Mezö­Somlyo capitală de district) era ocupată de turci, copilaşul beyului de vreo 8 anişori, ieşind din cetate a plecat înspre pădurea ce se întindea de la poalele cetăţii. Intrând în pădure, a pierdut drumul, încât spre marea deznădejde a tatălui său, puternicul bey din Şumig, nu s­a mai întors în seara acelei zile, nici în zilele următoare. Beyul trimite potere în toate pătţile şi dă şi poruncă către toţi locuitorii să­i aducă fiul viu sau mort, căci în caz contar va ucide dânsul toţi copiii din jur. După câteva săptămâni aud despre asta şi călugării de la Mânăstire, care găsind pe copilaş în pădure şi neştiind al cui este, l­au adăpostit la ei îngrijindu­l. Natural, că se grăbesc să­l ducă deznădăjduitului şi furiosului părinte, care la rândul său regăsindu­şi băiatul, drept mulţumire face o mare danie mânăstirii, din care danie s­a refăcut şi zugrăvit, iar pe peretele de la vest, a fost închipuit dânsul, beyul, purtând de mână pe copilaşul regăsit. Se zice că beyul s­a botezat după aceasta.
Referitor la celelalte persoane din panoul ctitorilor tradiţia a rămas probabil încurcată şi n­a mai ştiut să spună nimic.
De dreapta şi stânga acestui perete avem alte două nişe: în cea de la sud continuă panoul ctitorilor, în cea de la nord sunt zugrăviţi alţi mucenici şi sfinţi stâlpnici. (va continua)

din volumul Studii și articole de artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007

Timișoara – Pretext pentru o posibilă aventură

Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art

„Timişoara – ispita unor romane posibile” – o provocare pentru un împătimit de Timişoara, o deschidere spre aventura cunoaşterii ispititorului oraş. Rezultatul provocării îl constituie prezenta carte, o primă încercare de a alătura o mare parte a textelor dedicate Timişoarei, fără a avea însă pretenţia de a fi epuizat căutarea. Exerciţiul descifrării amprentelor păstrate de ziduri, stradele şi chipuri se regăseşte în descoperirea şi redescoperirea unui spaţiu geografic încărcat cu o spiritualitate specială. Acestea, dar nu numai, conferă Timişoarei dimensiuni de legendă. Oraşul situat atât de vestic devine miraj, concretizat sau abstractizat în paginile creatorilor de frumos. Discursul abordat de autori este, de cele mai multe ori, riguros, dar mereu însoţit de elementul fantasticului. Prin puterea cuvintelor şi imaginilor suntem ispitiţi să vedem oraşul din multiple perspective.
Oraşul se dezvăluie cititorului ca un spectacol care atrage prin ineditul său. Spectacolul acestui oraş uneori liniştit şi melancolic, alteori prins într-o efervescenţă…

Vezi articol original 1.221 de cuvinte mai mult

Români bănăţeni la 1820

studii si articole de arta

Pentru reconstruirea în chipuri şi icoane a portului, obiceiurilor, locuinţei românilor bănăţeni din vremurile trecute, va trebui să adunăm tot ceea ce ne este dat să mai găsim prin arhivele Ţării sau prin străinătate: tablouri, gravuri etc. Este foarte puţin acest material, dat fiind că foştii dominatori ne­au ignorat cu totdinadinsul, căutând ca şi prin această ignorare să arunce asupra elementului autohton un cât mai sufocant văl: indiferenţa şi dispreţul lor faţă de un popor declarat inexistent este cauza sărăciei aşa de mari în opere de artă care să ne reproducă profilul etnic în trecut. Nu este nevoie să aducem prea multe argumente pentru a dovedi această reavoinţă; e destul să observăm că majoritatea lucrărilor vechi cari reproduc tipuri din Banat sunt executate de artişti streini care trimişi de diferite societăţi ştiinţifice, sau atraşi de farmecul necunoscutului au cutreierat ţările Orientului, trecând şi prin Banat. Acestora nu le­a scăpat din vedere pitorescul straielor bănăţene şi numai mulţumită lor putem fixa cât de cât puncte de reper în evoluţia portului, a aspectului vieţii exterioare româneşti din Banat.
Câteva din lucrările artiştilor străini referitoare la pământul românesc au fost publicate izolat1, sau adunate la un loc2; între ele găsim şi de acelea care reproduc diferite tipuri din părţile noastre. Adunându­le pe acestea la un loc vom face abia un modest început al seriei de reproduceri atât de necesare colecţiei noastre etnografice care va trebui să fie una dintre cele mai vitale secţiuni ale Muzeului Bănăţean. De aci trebuie să sărim până la anul 1790, ca să găsim iarăşi o descriere cât se poate de plastică a românilor bănăţeni, însoţită de câteva gravuri, în opera lui Griselini.
La numele artiştilor Michel Bouqet, Auguste Raffet, Th. Valerio, Auguste Lancelot, artişti cu oarecare renume, adaogăm acum unul necunoscut, dar nu mai puţin important din punct de vedere etnografic.
Este vorba de un anumit Rittmeister Pacsics, care cu admirabilă vervă ne zugrăveşte în grup români bănăţeni din 1820. Tabloul a fost păstrat în familia Zeiler din Timişoara de la care l­a cumpărat Muzeul nostru. Este pictat pe hârtie, în culori de tempera, având dimensiunile 26x35cm şi poartă inscripţia: Die Banater Walachen, Vlasii Banatski fec. Pacsics Rittm. 1820.
Pacici al nostru n­a pictat această scenă numai pentru a­şi satisface o emoţie artistică; lucrarea sa n­are caracterul de impresie, ci este ceva studiat, şi ca grupare şi ca detaliu.
De dreapta vedem trei bătrâni stând „la givan”. Ei poartă bărbi şi părul lung: pe deasupra căciula. Sunt îmbrăcaţi, peste cămaşă şi izmene, într­un capot azi necunoscut care are ceva din croiala militar­burgheză a timpului; în picioare opinci. Obielele nu sunt colorate ca azi, mai cu seamă în ţinuturile contaminate de gustul sârbesc, ci de lână albă­sură. Cel care ne întoarce spatele are peste capot o aplicare curioasă de blană, lucru iarăşi necunoscut azi. Că nu e pus la întâmplare de pictor reiese şi din îmbrăcămintea personagiului din mijloc dintre cei ce se îndepărtează spre fundul scenei.
De stânga trei femei tinere, stând şi ele de vorbă. Cea de a treia poartă pe umăr o cobiliţă cu două ciubere. Portul lor e cât se poate de interesant pentru că ne prezintă un aspect de îmbrăcăminte femeiască introdus în urma unor împrejurări istorice. Costumele acestea sunt olteneşti – iar azi nu mai există. E clar deci că avem de a face cu un grup de români aparţinând acelor familii care pe la sfârşitul veacului al XVIII s­au refugiat din Oltenia ocupată de turci, aşezându­se în diferite locuri ale Banatului şi care la 1820 îşi păstrau încă portul lor original. Originea olteneasca ne­o dovedeşte îndeosebi acoperământul capului, un fel de beretă de sub care atârnă o bucată de pânză brodată sau ţesută, având ciucuri. Mai este şi capotul femeii ce ne­ntoarce spatele care este necunoscut şi el în Banatul de dincoace de Carpaţi. Opregul are „chiţele” scurte cum azi nu se mai poartă: în locul lor avem azi sau oprege cu bandă îngustă şi chiţele lungi, sau cătrinţe ţesute, ori de catifea. Ceea ce vedem în tabloul acesta ar fi un compromis între cătrinţă şi opreg.
Iată însă că scena se animă înspre fund: conversaţia liniştită a grupurilor din faţă e acompaniată de sunetele unui cimpoi: cântecul pare a fi vesel, un cântec de joc, căci doi tineri ţinîndu­se de după cap dansează în ritmul unui „brâu” sau al unei „sârbe”. Alţi doi tineri discută poate pe socoteala femeilor din faţă, în timp ce unul din ei trage lulea, iar celălalt se razimă cu cotul stâng de umărul camaradului. Poartă pe cap căciuli şi pălării; cămaşa e strânsă la mijloc cu un chimir roşu, prea lat ca să fie brăciră de ale noastre şi care poate să fie mai degrabă un brâu oltenesc. Doi au cămăşile mai scurte, doi, iar, până la genunchi. Nu vedem „chintuşul” scurt, în schimb trei din ei poartă haină mai lungă. Şi de data aceasta croiala trebuie s­o căutăm în îmbrăcămintea oltenilor şi craşovenilor.
În fund trei bărbaţi se îndepărtează discutând.
Scena se petrece pe o pajişte prin care şerpuieşte o „vână”; de dreapta un grup de arbori stufoşi, de stânga silueta unei case acoperită cu şindrilă, în fund altă casă acoperită cu paie. Scena se încheie prin silueta unor ulmi cari se pierd în tonalitatea de seară, verzue­aurie.
Nu este o lucrare de artă.
În unele detalii desenul e primitiv. Are însă marele merit al unei grupări studiate pentru a prezenta pe românii bănăţeni sub cât mai multe aspecte. Pacici este un foarte bun observator şi aceasta o dovedeşte nu numai în reproducerea detaliilor îmbrăcămintei, în individualizarea tufişului arborilor, în amănuntele caselor ci şi în fixarea mişcărilor. Mişcările dansatorilor nu sunt falşe ci ele redau perfect de bine ritmul focos al dansului ţărănesc iar tupăitul surd pe pajiştea plină de sevă devine şi el un sunet de instrument, complectând redusa orchestră rustică.

 

din volumul Studii și articole de artă, Ioachim Miloia, ediție îngrijită de Aurel Turcuș Ed. Ecelsior Art, 2007