Şi doar am fost, când zile existară Şi totul era demn de-a fi trăit. Eram bogaţi spiritual – o vară Pornită pe Ocean spre Infinit. Catarge oscilau, un metronom Şi-un timp albastru, tânăr, ce se zbate. Şi-n forfotă, pe punte, poate ne-om Fi împlinit, prin jerbele sărate, Splendid pictaţi de briza cea solară, Când noi prindeam parâmele de cer, Iar pânzele greoaie se bombară, Purtând un sens în vântul efemer. Dansând în val zvâcnea prova sonoră, Se bifurca siajul argintiu Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; Eram întreg al vieţii mele fiu. În lacuri de-acalmie, în tempeste, Nu părăseam speranţa, sfânt-umană. Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste, Ca albatroşii,-n zbor fără prihană. Şi doar eram în zilele acele, Când totul era demn de-a fi trăit Şi-o coerenţă se citea în stele, Părând a ne-orienta la nesfârşit…
Din volumul Pluta meduzei, Lucian Bureriu