SENTIMENTELE, Ion Arieşanu

Prietenia – un destin

În preajma Crăciunului, în urmă cu mai mulţi ani, un bun prieten de‑al meu, care astăzi nu mai este, îmi scria, într‑o felicitare de sărbători, că prietenia noastră ţine de un destin. Că ea nu‑i este sortită oricărui om de pe pământ şi oricând… Aşa este, o spun acum şi am spus‑o şi în clipa primirii rândurilor prietenului meu, care azi nu mai este. Cu menţiunea că prietenia ţine, în adevăr, de un destin, dar că ea trebuie alimentată şi păzită prin vreme şi că singura ei hrană de preţ este sentimentul nestins. Ceva mai târziu, mai descopeream însă încă un argument al supravieţuirii unei prietenii. Pe care nu am mai avut răgazul să i‑l mai aduc la cunoştinţă celui ce nu mai era lângă mine. Argumentul că, dintre cei doi, care formează o prietenie, măcar unul trebuie să‑l caute tot timpul pe celălalt, în toate perioadele vieţii. Măcar unul, din doi, trebuie să ţină trează mereu afecţiunea pentru celălalt. Pentru ca prietenia să existe şi să dureze. Or cine este, de regulă, cel care caută să ţină trează legătura aceasta inefabilă, pentru ca ea să nu se frângă? Cel mai slab. Cel care are mereu nevoie de încurajarea celuilalt. Cel care se simte întotdeauna cel mai singur. Şi, azi, trebuie s‑o afirm, chiar dacă mă doare această constatare, că, de‑a lungul timpului, cel slab, cel care avea mereu nevoie de încurajarea celuilalt, cel cu adevărat singur, am fost mereu tot numai eu. Nu se petrecea nimic important, în viaţa mea profesională şi intimă, ca să nu am nevoie de încurajarea prietenului şi să nu‑l caut. Să nu‑l provoc. Să nu‑l chem lângă mine. Fie că el se găsea lângă mine. Fie că era plecat într‑un oraş străin. Nu luam nici o hotărâre capitală, fără să nu i‑o fac mai înainte cunoscută lui. Nu întindeam un singur pas, decisiv pentru mine, fără ca el să nu o ştie. Şi acesta însemna căutarea lui, alterata lui, menţinerea mereu trează a prieteniei mele cu el… Da, există, e adevărat, un destin, în fiecare prietenie adevărată, o repet mereu şi azi, însă, cu amendamentul că unul din cei doi e nevoit să ducă mereu amiciţia mai departe spre păstrarea sentimentului tânăr, de început, al acestei prietenii. Care nu trebuie lăsată să lâncezească. Altfel, totul se destramă…
De‑a lungul întregii mele vieţi, al cărei actor am fost eu însumi, dar au fost şi o seamă dintre prietenii şi cunoscuţii mei, am fost nevoit de fiecare dată ca tot numai eu să fiu acela care să cuceresc prietenia şi prietenii, să alerg tot eu în întâmpinarea lor, să mă străduiesc să păstrez, tot eu, legăturile pure, de început, ale sentimentelor alese, cândva, de amândoi. Nu că m‑aş plânge, azi, de faptul că tot eu eram acela, de fiecare dată, care scriam unor prieteni de departe, chiar când răspunsul lor întârzia să vină. Nu că mi‑ar părea astăzi rău că tot eu eram care mă îmbarcam în tren sau în maşină, spre a‑i căuta pe amicii plecaţi în oraşele străine, deoarece ei nu veneau spre mine niciodată, căci nu „aveau timp”. Nu de acest lucru sufăr şi mă plâng acum. Ci sufăr de faptul că am rămas neschimbat, din tinereţe şi până azi. Că am rămas tot eu cel slab, tot eu cel singur, tot eu cel care ARE PRIMUL NEVOIE DE CELĂLALT… Fireşte, în momentul în care le scriam, în clipa în care îi căutam, prietenia lor se trezea brusc din amorţire. Iar ei erau fericiţi de întâlnirea cu mine. Şi mă primeau cu braţele deschise. Mă ascultau. Fremătau de bucuria mea. Se întristau de tristeţea mea. Dar toate acestea durau doar atât cât durau zilele întâlnirii noastre. Deoarece, apoi, revenea peste ei repede delăsarea, monotonia, uitarea. Şi ei iarăşi nu mai existau, pentru mine, o lungă vreme. Cuprinşi de tăcerea grea. Şi de împietrirea sentimentelor ce ne legaseră cândva…
Acestea au fost configuraţiile prieteniilor mele. Lor am fost nevoit mereu doar eu să mă ofer. Şi să le trezesc la viaţă. Pentru ca ele să existe. Am fost nevoit să afirm mereu, cu tărie, că doar eu am nevoie de ele. Pentru ca ele să mă aleagă… Azi, ştiu îndeajuns de bine că prietenia, ca să trăiască, ca să reziste, ei nu‑i ajunge doar bunăvoinţa continuă a unuia singur. Deoarece ea este ca un pământ fecund, pe care se cere să‑l semeni continuu în doi. Poate că prietenia, între sentimentele omeneşti, este mai firavă ca floarea unei clipe, dar, păstrată cu o ardoare vie de cei care au ales‑o, ea poate deveni bucuria lor sufletească deplină. Un gen de pact între două spirite. Pact al inteligenţei. Pact al armoniei, într‑o lume atât de imperfectă şi de neuniformă.

Fericire şi teamă

Mi‑e dor uneori de ceasurile pline ale scrisului din tinereţe. De acele febre ale inimii, când porneam la scrierea unei cărţi. Nu mi‑am ştiut stabili nici o dată un loc anume, un birou sau o masă anume, pentru a începe acest act al naşterii unei lucrări. M‑am pus doar la scris, oriunde s‑a putut. Oriunde m‑a cuprins chemarea pentru a începe tainicul edificiu al cărţii. Şi, curios lucru, oriunde s‑a petrecut aceasta, fie că eram în orăşelul meu natal, în casa bunicilor după mamă, la o măsuţă brută de lemn nejiluit, sub o fereastră cât palma, unde am scris, în şase săptămâni, una dintre cele mai dragi cărţi ale mele, fie că mă găseam în apartamentul părinţilor mei, de pe Torontalului, scriind pe o dormeză şi rezemat de o pernă, având un carton pe genunchi, fie că eram în casa de la ţară, pe „Insula” de sub Cheile Gilortului şi ale Olteţului, într‑o cămăruţă albă şi joasă, ca o încăpere pentru păpuşi, sub un ochi de fereastră veşnic luminat de soare, sau, la începuturile scrisului, fie că locuiam în camera cu chirie a unor nemţi, de pe Ulpia Traiana … la fereastra umbrită de doi brazi enormi, pe oriunde, deci, s‑a întâmplat să mă cuprindă plăcerea aceasta secretă a scrisului, compunerea şi ducerea la bun sfârşit a unei cărţi, am simţit că încep acest lucru iluminat fiind, parcă, interior, de ciudata chemare a unei bucurii nespuse. Bucuria că puteam înfăptui şi eu, de unul singur, ceva deosebit în lumea aceasta, ceva care făcea parte chiar din împlinirea fiinţei mele, care mă urmărise încă din anii tineri şi fermecători ai visării cu ochii deschişi.
Se petrecea ceva straniu, întotdeauna, cu acest eveniment al scrierii solitare. Ceva ce mi se părea că îmi dădea chiar raţiunea existenţei mele pe mai departe în lume. Ca şi cum, fără ducerea la capăt a acelei cărţi, indiferent care, eu n‑aş mai fi avut rost să mai trăiesc. Sau dacă, totuşi, aş mai fi trăit mai departe, aceasta ar fi fost aproape degeaba. Întregul meu sens în lume, rostul secret al însăşi fiinţei mele cugetătoare era legat intim de ducerea la bun sfârşit a scrierii cărţii. De şansa ei de‑a fi în lume. Cred că, apuncându‑mă, de fiecare dată, de o carte, am avut, tot de fiecare dată, cu adevărat, şi un sentiment al fericirii. Ca într‑o atotputernică şi continuă iubire fără de sfârşit. Deşi, cu fiecare carte, se mai întâmpla totuşi ceva. Îmi dădeam seama că, instantaneu, sentimentul acela uriaş al fericirii mele se împletea, totuşi, ajuns o dată la capătul muncii mele, se împletea cu o îndoială şi cu o teamă tulbure. Care îmi aduceau apoi o neîncredere ce îmi paraliza inima. Important era însă un fapt. Că, nici teama, nici neîncrederea nu reuşeau să mă determine să nu‑mi continui munca. Şi să nu reîncep, din nou şi din nou, o altă scriere.
Chiar şi azi, după o viaţă de muncă pe pagină, după atâtea şanse, pe care mi le‑a oferit sau mi le‑a răpit scrisul, continui să cred că, indiferent de valoarea sau prestigiul unei lucrări, cel care creează se încarcă de fierberea unor sentimente, pe cât de tulburătoare, de fericire, pe atât de neliniştitoare şi pline de teamă. Şi că, numai înaintând cu ele împreună, până la capătul neştiut al cărţii, poate el, creatorul, evalua şi poate avea încredere (o încredere fisurată de îndoială) că şi‑a făcut datoria faţă de sine şi faţă de scrierea lui. Altfel, nici nu se poate. Deoarece, acest fapt creator, acest neînsemnat proces demiurgic, privit la scara universalului, acest salt al artistului, de la nimic la ceva coerent, de la un gol, la o construcţie de imagini, de gândire şi idei, trebuie, firesc, să fie urmat, ca în actul iubirii, de deziluzie, îndoială şi teamă. Cine şi când, pe lume, poate începe ceva, în acest teritoriu controversat al artei, fără ca, la începutul sfârşitului, să nu simtă, pe lângă o fericire indescriptibilă şi teama şi îndoiala amară? Dacă până şi noi, făpturi atât de neînsemnate, resimţim aceasta, cum le va fi simţit Dumnezeu, în clipa luminată în care ne‑a creat pe noi, şi în clipa întunecată în care şi‑a văzut creaţia lui terfelită de păcat? Păcatul cunoaşterii, evident, nu altul!

Ureche muzicală bună

În vremea războiului, mama venea la mine aproape săptămânal, în oraşul moţesc, în Turda, unde urmam liceul „Regele Ferdinand”, de‑mi aducea ceva de‑ale gurii. Toamna şi iarna, până în vacanţa mare de vară, cu treburi de marfă, care nu opreau la hălţi, ascunsă, clandestin, în ghereta frânarului sau în cursele scurte, împovărate de călători, între Teiuş‑Războieni‑Câmpia Turzii, mama, altfel, o femeie deosebit de fragilă, încă de pe atunci, la cei 30‑35 de ani ai săi, venea la mine, cu ce putea aduce şi ea din alimentele familiei. Chipul ei gingaş, la acea vreme, mă încânta nespus, când îl zăream apărând la intrarea liceului. Ne retrăgeam pe un culoar tăcut şi ea îmi povestea ce mai e pe acasă. Apoi îmi dădea puţina hrană adusă de ea. Mă îmbrăţişa lăcrimând, de fiecare dată, căci aşa era ea, o făptură simţitoare şi o sentimentală, ca bunica, şi, grăbită, pleca din nou la gară, să prindă un tren de marfă sau o cursă, care s‑o ducă înapoi spre casă, unde ajungea numai după miezul nopţii. Îi urmăream silueta subţiratică, printre stâlpii de beton şi grilajul de fier ale gardului liceului, până mi se împăienjenea privirea. Şi nu o slăbeam din ochi, până ea nu întorcea, măcar o dată, capul înapoi spre mine… Mama ţinuse cu dinţii ca eu să fac şcoală. Să urmez un liceu bun. În plin război. Nu se dăduse îndărăt de la nici un sacrificiu, pentru acest vis al ei, de‑a mă da la învăţătură. Şi aceasta, poate, fiindcă şi ea stăruise să urmeze un gimnaziu, în tinereţile ei, după primul război mondial, dar, în casa, săracă, plină de copii, a bunicilor, unde ea fusese fata cea mai mare, şi cea mai năpăstuită, nu fusese cu putinţă să‑şi împlinească această dorinţă. Şi‑atunci, stăruise ca măcar eu să‑i duc mai departe visul, demult pierdut… Numai că, în plin război şi imediat după putinţa de a urma un liceu şi de‑a fi primit în internatul şcolii se lega de aducerea, de către fiecare elev, a tainului de alimente. Fără de care elevul nu primea cele trei mese, la cantina şcolii, nici patul de dormit în dormitorul comun al internatului. Mai cu rugăminţi, mai cu lacrimi, mama îl înduplecase pe director, în prima toamnă de după război, să mă primească şi pe mine internist. Fără a‑i aduce alimente. Motivând că eram elev eminent şi sărac. Dar, cu mine, s‑ar fi creat pe mai departe un precedent. Mai erau şi alţi elevi buni la carte şi săraci. Aşa că, în anul următor, mi se pretinse şi mie să aduc făină, untură, zahăr, ouă, bani, adică cele necesare întreţinerii, de care părinţii mei nu puteau face rost nicicum. Astfel că întreţinerea mea la internat şi la liceu erau puse cu semnul îndoielii. Oricât se ruga mama de director, acela rămase inflexibil. Îl durea, zicea el, ca un elev merituos să părăsească liceul, dar nu avea ce face. La un moment dat, nu ştiu ce‑i trecu mamei prin cap, încât îi zise directorului, privitor la mine – Să ştiţi, domnu’ director, copilu’ acesta al meu are u ureche muzicală tare bună. A învăţat singur acasă, să cânte la vioară. Şi cântă binişor la ea. Dacă l‑aţi avea în vedere pentru asta… Directorul stătu câteva secunde pe gânduri. Apoi, o privi pe mama cu un anumit interes. După care mă privi şi pe mine cu bunăvoinţă. – Chiar ştii să cânţi la vioară? – Cânt, am zis, după ureche, multe melodii. – Ce? – Tot felul. Muzică de dans. Tangou. Vals. Foxtrot. Charleston. Chiar şi romanţe. Serenada lui Toselli, Ave Maria, de Schubert… – Hm! făcu directorul. Ai putea să cânţi şi în orchestra şcolii? Îmi lipseşte un viorist. – Am să încerc, dacă îmi îngăduiţi… – Bine, se adresă el mamei. S‑a făcut. Va cânta în orchestra şcolii… Dar tot trebuie să‑mi aduceţi ceva alimente. Măcar jumătate din ele…
Mama zbură de fericită. Iar eu, vreo trei ani, în toate sâmbetele, de atunci înainte, în orchestra încropită din patru instrumentişti şi un toboşar, toţi muzicanţi „după ureche”, îi făceam pe colegii noştri să se învârtească în dans, în tangouri languroase, în valsuri „nobile şi sentimentale”, în foxtroturi iuţi, în rumbe şi chiar şi charlestonuri nebune. Cântam fals. Cântam copilăreşte. Cântam după ureche. Dar o făceam din toată inima noastră largă de adolescenţi. O făceam cu înflăcărare şi uitare de sine. Inspiraţia spontană a mamei mele, cu: „copilu’ acesta are ureche muzicală bună”, fusese, se vede treaba, de bun augur. Cu vioara mea veche, un dar al unchiului meu, fost mare viorist în orchestra regală şi mort la începutul războiului, reuşii să‑mi termin studiile liceale, spre fericirea nespusă a mamei mele.

Frigul din inimă

Pretutindeni în lume, deci şi la noi, la români, cunoscuţi până mai ieri de buni creştini şi milostivi, se instaurează tot mai des nepăsarea în faţa suferinţei. Se naşte şi la noi o nemilă faţă de om. Din jur, din societate, din grupuri umane, din familii, strigă adesea suferinţa. Noi o vedem. O ascultăm. Dar trecem nepăsători pe lângă ea. Şi tot astfel vom trece, câtă reme ea, suferinţa, nu ne loveşte chiar pe noi în faţă cu palma ei grea. Pretutindeni, în lume, în ţări civilizate, dar şi în altele, mai puţin alese, asistăm la crucificări ale fiinţei umane, în masă, sau solitare, la crime cumplite, la cruzimi păgâne, dar cei mai mulţi dintre noi privim la ele parcă mai mult din curiozitate. Avem o spaimă de moment, o mică tresărire, o îngrijorare de‑o clipă şi atât. Apoi, trecem mai departe. Ca şi cum spectacolul sângeros ne‑ar atrage doar atenţia, dar niciodată mila. Ba, putem murmura: „Să vedem ce‑o mai fi… Să vedem ce se întâmplă mai departe… Să vedem sfârşitul…”. Dar, în noi, încă nu se mişcă mila. Nu tresare compasiunea. Nu ţâşneşte lacrima. Ci, stăpână pe noi e doar curiozitatea, eventual, groaza de spectacolul sângeros. Dar atât.
Câţi, lângă un om lovit, lângă un om căzut în nesimţire, lângă o făptură supusă bolii, alergăm de îndată s‑o ridicăm, s‑o alinăm, să alertăm Salvarea? Nu! Mai întâi privim spectacolul. Mai întâi, aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Dacă cel căzut se ridică singur, cu greu, ne liniştim: „A, bine că nu a fost cine ştie ce”. În faţa durerii, a loviturilor, a celor căzuţi, uneori, acţionăm atât de ciudat, de paradoxal, de pueril, de egoist, de parcă în noi n‑ar mai striga întreaga noastră simţire, întreaga noastră milă. Acţionăm ca nişte păpuşi de cârpă. Fără sentimente. Fără revoltă. Pentru semenul lovit. De parcă, brusc, n‑am mai fi oamenii lui Dumnezeu, ci nişte făpturi extraterestre, indolente. Or, suferinţa, oriunde s‑ar ivi, dacă nu mişcă o inimă, dacă nu ne pune în alertă, ne cam pune în schimb pe gânduri. Ce ar fi lumea, dacă din ea ar dispărea, subit, compasiunea şi mila faţă de cel lovit şi zdrobit de cei puternici şi trufaşi? S‑ar mai putea înălţa ea, pe această scară a spiritualităţii, de la animalitate la uman, dacă, instantaneu, ne‑ar cuprinde pe toţi răceala indiferenţei faţă de cei din jur? Dacă am zice mereu – „Lasă, să vină altul în locul meu… Lasă, că eu nu mă bag…”, şi apoi, am trece, mai departe, la ale noastre, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic în jur?
Nu se cunoaşte, până acum, un alt remediu mai bun decât mila, pentru a face comuniune cu cei de alături. Când mila lipseşte din noi, la apel, se face subit întuneric în lume. Se face întuneric în noi. A spune, cinici şi nepăsători – „Lasă, să vină altul să facă ce trebuia să fac eu…”, e una cu a fi lipsiţi de simţire şi de frica de Dumnezeu. Spre a privi apoi cu răceală la crucificările, în diferite moduri, ale semenului, aplicate de cruzimea fără margini a unora dintre noi. Fireşte că se poate sta şi în aşteptare. Se poate sta şi în indiferenţă. Se poate sta şi cu acest frig al inimii din noi. Aşa cum vor fi stat şi asasinii lui Iisus, privind la el, cuprinşi de râsete şi injurii, cum se stingea pe crucea lui. Sigur, se poate sta şi cu acest frig, instalat în inimă. Fără să ne mişte absolut nimic din suferinţa aprigă umană ce are loc lângă noi. Se poate sta fără să ne simţim cu nimic vinovaţi. Doar că nu e bine. Doar că nu e drept. Căci, atunci, fără să vrem, în faţa atâtor nedreptăţi şi suferinţe, deodată, am arăta şi noi ca şi cei care le provoacă. Deodată, victime şi călăi, am fi una şi aceiaşi.

De unul singur

În fiecare zi, când mă trezesc şi arunc privirea afară, îmi zic: lumea e aceeaşi, zilele aceleaşi, oamenii aceiaşi. Oamenii vin, oamenii trec, nimic nu s‑a schimbat. Totul e acelaşi. Şi totuşi… Chiar şi în sfera unei singure vieţi, se întâmplă ca rândurile celor care supravieţuiesc să nu mai fie aceleaşi. Rândurile oamenilor se primenesc. Abia când privesc mai atent în jur observ că, dintre cei pe care i‑am cunoscut şi i‑am iubit ieri, dintre cei din generaţia mea, azi, au rămas tot mai puţini. Când ies pe bulevarde, aproape că nu mai zăresc o faţă cât de cât cunoscută, pe care să pot s‑o salut. Când intru într‑o cafenea, nimeni nu întoarce capul, nici să mă vadă, nici ca să ne dăm bună ziua. Când pătrund la un teatru sau la un concert, nu mai întâlnesc figurile ştiute, jinduind, pe vremuri, ca şi mine, spre miracolul artei şi spre discuţiile aprinse, înjghebate pe holuri. Şi‑atunci mă retrag, solitar şi surprins, într‑un colţ şi îmi zic: Generaţia mea e pe ducă, din generaţia mea au rămas tot mai puţini, abia o mână de oameni. Şi, într‑un fel, e bine că e aşa. Să se cureţe lumea de noi. Şi o altă generaţie, mai norocoasă, să ne ia locul, în mersul acesta învârtejit al lumii.
Tot mai des mă las purtat pe străzi de nostalgii. De unul singur. Nu ştiu de ce. Nu ştiu pentru ce. Nu ştiu pentru cine. Plec capul în pământ. E mai bine aşa. Tot nu mă vede nimeni. Tot nu mă aude nimeni. Tot nu mai are nevoie de mine nimeni. Ce mai contează! Şi‑aşa e o inflaţie, pe lume, de cuvinte de prisos şi de inşi băgăcioşi, ramolismente, care n‑au ce căuta în iureşul vieţii. Vin tineri imberbi, …, gălăgioşi, săltând pe trotuare, radiind de sănătate, cu ţigările aprinse, fumegând în colţurile gurii. Ei se împing, se hârjonesc, îşi fac loc printre rândurile lumii cât mai în faţă, cu înverşunarea vârstei lor… Şi e foarte bine că e aşa… Ceva mai încolo, la mese, pe bulevard, un grup de bărbaţi discută maturi şi grav şi ei emană vitalitate, încredere şi elan. Ei îşi fac socotelile a tot ceea ce au întreprins. Şi aceste interese prospectează, călătoresc, se preocupă, vin cu idei, vând şi primesc idei, scriu cărţi şi iniţiază simpozioane, umplu birourile, institutele, universităţile, spitalele, şcolile, toate – toate sunt pline de cei de seama lor. Ei, care ţin, se spune, ţara, pe umerii lor. Care ţin frânele timpului în mâinile lor. Timp în care ei se bucură că sunt. Timpul generaţiei lor. În care merg toţi uniţi, înainte, până la finalul care‑i aşteaptă undeva şi pe ei. Ca pe ce dinaintea lor. Când şi ei, cei de azi, vor rămâne în urmă şi tinerii imberbi le vor lua fericiţi locul. Şi e bine, e foarte bine că e aşa…
Da, îmi spun tot mai des, fără invidie, fără reproş, fără suferinţă, e bine că e aşa! E foarte bine. Şi nu‑mi pare rău că, azi, întorcând capul în juru‑mi, nu zăresc decât feţe străine şi indiferente. Nu‑mi pare rău, deoarece şi eu eram cândva ca ei. Ca cei de azi. Nu priveam nici eu în ochii stinşi ai celor dinaintea mea. Ai celor care nu aveau nici cea mai mică importanţă pentru nimeni. Cărora li se întindea mâna doar din condescendenţă. Şi li se vorbea ca unor infantili. Nu luam în seamă nici tăcerile lor, nici sfaturile lor prăfuite. Nu ţineam cont de nimic din ceea ce venea de la ei. Înaintam în grup. Noi, cei puternici. Noi, cei tineri. Noi, cei din generaţia mea. Care şi‑a căutat şi ea locul, între altele, şi interesele. Până când altă promoţie ne‑a luat rapid şi firesc locul… Şi‑apoi, la ce mi‑ar părea rău? Când, până azi, nu am făcut altceva decât mi‑am păstrat crezul. Şi am încercat să presar binele în jurul meu. Cât mi‑a fost cu putinţă. Poate că am făcut‑o, uneori, şi ca să mi se mai ierte câteva din multele mele păcate. Cine mai ştie? Spunându‑mi mereu, cum spunea un om sfânt: „Ascultă. Iubeşte. Adu‑ţi contribuţia (fără crâcnire) personală la binele lumii”. Ei, eu mi‑am adus‑o! Cum m‑am priceput. Rezultatul nu ar trebui să mă mai intereseze. Ar fi zadarnic. Tot ceea ce poţi face bun. o poţi face doar prin viaţa ta proprie. Intenţiile nu interesează pe nimeni. Ele sunt proiecte în gol. Înghiţite, vai, atâtea, de gura flămândă a timpului…

[…]

Fragment preluat din Sentimentele, Ion Arieşanu, Editura Excelsior Art.